|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 90 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
Restituiri: Mircea POPA. Unirea cea MareUnirea cea Mare Înscrisă în cartea de aur a tuturor românilor, Unirea cea Mare, înfăptuită la 1 Decembrie 1918, este sărbătorită în fiecare an cu evlavie și cu elan mereu renăscut. Aceasta, pentru că ea a fost prin toate timpurile și vicisitudinile lui, ideea cardinală a neamului, cea care ne-a ținut în viață și ne-a determinat să ne strângem rândurile sub steagul ei de luptă și durere. Iată însă, că, în cele din urmă, ideea aceasta a biruit definitiv și irevocabil, adunând toți fiii neamului, de la vlădică la opincă, într-o Mare Adunare Națională care a proclamat în acea zi de 1 Decembrie 1918, desăvârșirea statului național prin unirea cu Țara Mamă a provinciilor istorice, Basarabia, Bucovina și Transilvania, rupte din trupul țării de regimuri imperialiste și anacronice. A fost un act auroral, o sărbătoare a sărbătorilor, consfințind intrarea României în concertul popoarelor libere ale Europei, statut recunoscut prin Conferința de Pace de la Paris din anul 1919, care a stipulat noua situație a țărilor central și sud-este europene de încheiere a procesului de întemeiere a statelor naționale după principiile wilsoniene. E vorba de validarea unei noi situații geo-strategice care au înscris în Adeneul românilor începutul unei alte lumi. Aceasta a fost preocuparea de bază a moșilor și strămoșilor noștri, a părinților noștri și tuturor generațiilor care au trăit pe acest teritoriu de la cronicari până la reprezentanții Școlii Ardelene, care au scris și mărturisit ideea de origine comună și de limbă unitară a întregului neam românesc, așezat pe teritoriul vechii Dacii și în ținuturile adiacente. A fost visul care a ținut închegată năzuința acesta milenară. Dar care n-a fost posibilă decât în anul de grație 1918 în urma unui război sângeros, în care au pierit mulți ostași, tineri și bătrâni. Înrolați sub sceptrul regelui Ferdinand și a reginei Maria. Unirea a fost obținută cu multă jertfă și sacrificiu. Aflat la confluența a trei mari imperii răpitoare și imperialiste, turcesc,rusesc și austriac, poporul român a trebuit să trăiască și să înțeleagă mersul istoriei în funcție de configurarea sa statală, identitară, patrimonială. În timp ce cele două țărișoare care ne-au gestionat istoria, Moldova și Muntenia, au fost despărțite temporar de trunchiul comun al vechii Dacii, ele n-au încetat a gravita în jurul centrului etnic primordial al Transilvaniei, provincia simbol a națiunii române, perpetuând vatra formativă a neamului, acolo unde a Burebista și Decebal au stipulat, la modul simbolic, centrul gravitațional al viitorului popor daco-roman, evoluția viitoare a neamului sub semnul romanității Orientale, care și-a găsit în sfârșit desăvârșirea. Și chiar dacă, din cauza vicisitudinii vremurilor, vatra obârșiei noastre a căzut temporar sub stăpânire străină, acest lucru n-a împiedecat ca legăturile indestructibile dintre românii de pe ambele versante ale Carpaților să se păstreze neștirbite, prin mii și sute de acțiuni și eforturi de mărturisire neîncetată a acestui deziderat cimentat pin limbă, religie și ethos comun, prin treceri permanente de o parte și de alta , care au făcut posibilă unitatea culturală, care a premers unitatea politică. Programul de luptă politică și-a găsit formulată direcția de acțiune în Supplex, la 1791, apoi în discursul lui Bărnuțiu de la 3/15 mai al adunării de la Blaj, în gestul de libertate și independență al lui Avram Iancu, în profeția lui Nicolae Bălcescu sau în spusa lui Ioan Slavici prin intermediul cotidianului „Tribuna”, fondat de el la Sibiu, în 1884 : „Soarele pentru toți românii la București răsare!” Presa noastră culturală și politică ne-a fost o călăuză puternică, și, în ciuda numeroaselor procese de presă și întemnițări,fruntașii politici ai neamului din Transilvania, întemeietorii acestora au știut să se opună maghiarizării forțate, presiunilor și atentatului permanent asupra școlilor noastre confesionale, întreținute cu greu din bani adunați de dascălii și preoții satelor. Au fost ani grei de rezistență și de formare a conștiinței de neam, când românii din Transilvania s-au străduit să mențină trează colaborarea cu românii de peste munți, respingând metodele opresive și ținând treaz sentimentul libertății și unității naționale, acționând împreună, prin cultivarea literaturii lui Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Andrei Murășanu, înfrățiți sub bolta aceluiași cer înstelat de românism. Politica Dacoromaniei, reînviată prin numeroasele societăți culturale studențești, prin Astra și Academia Română a trecut la unificarea ortografiei, la cultura comună a limbii, realizând acea bază comună pe care s-au ridicat scrierile generației pașoptiste, a marilor clasici, literatura Junimii, a „Semănătorului”, a „Tribunei”, a „Transilvaniei” și „Gazetei de Transilvania”, a „Familiei” și „Luceafărului”, în timp ce prin Cuza și Unirea cea Mică din 1859, prin Războiul pentru Independență din anii 1877-78, prin Pronunciamentul de la Blaj și Memorandumul transilvănean s-au făcut pași considerabili la nivelul de jos și la cel elitar al societății românești, s-a produs cimentarea bazei de susținere a spiritului progresist, clarvăzător, reformist. Atitudinea accentuat europenistă a lui Cuza a dus la transformarea noului stat, - ivit pe orbita scenei politice europene într-un moment de sensibile cutremurări înnoitoare, vădind abandonarea rămășițelor feudale și a sechelelor balcanității orientale imprimată de mentalul turcesc -, înspre implementarea spiritului emancipativ al Europei Centrale și Occidentale, prin reforme temeinice și de durată: secularizarea averilor mănăstirești, eliberarea țiganilor, împroprietărirea țăranilor, înființarea de școli și universități, crearea unui teatru național, a unor instituții științifice și culturale moderne, a unei armate proprii, răspunzând cu toate îndatoririlor timpului. Toate acestea au făcut ca România să cunoască la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec . al XX-lea o mare prosperitate, consolidată de domnia înțeleaptă a Carol I, apoi a lui Ferdinand, care s-pa botezat în credința neamului, acceptând să lupte împotriva propriei sale patrii, pentru ca statul nou creat să capete rotungirea de stat național. I-a dat o constituție, copiată în mare măsură după cea a Belgiei, i-a dat o universitate, o academie, i-a dat drumuri de fier, libertatea comerțului, a presei, a industriei. În cele din urmă i-a dat și libertatea națională și independența țării ca stat, printr-un sacrificiu major la Plevna, Grivița, Smârdan, astfel că, la 1881, încât el a putut să declare țara drept „regat”, încoronându-se pe sine cu „coroana de oțel” lucrată din tunurile câștigate de la turci pe câmpul de luptă. Acest fapt a sunat ca o nouă chemare sub arme și asociațiile cele mai importante și reputate ale țării, precum Academia, Astra, „Liga pentru unitatea tuturor românilor” etc., au instituit noi forme de conlucrare și strângere a legăturilor dintre ardeleni, bucovineni, basarabeni, munteni și olteni. Reformele ortografiei, elaborarea unui dicționar al limbii, apariția unei prime enciclopedii românești, progresele din învățământ, artă, cultură, literatură, presă, urbanism, arhitectură etc. sunt tot maai vizibile. Introducerea tiparelor occidentale devine din această clipă mai rapidă și mai generală, în așa fel, încât la 1913, România avea să se poată erija în postura oarecum inedită de regină a Bacanilor ( să nu uităm că multă vreme țara noastră a dat adăpost luptelor de emancipare ale grecilor și bulgarilor, sârbilor, albanezilor, care au găsit la București casă deschisă. De aici n-a fost decât un pas până la războiul european din 1916-1918, când fruntașii de la București au avut inspirația să se alăture Antantei, cu convingerea că a sunat ceasul pentru ca românii din afara granițelor să fie eliberați de sub juguri străine, pentru a se strânge în jurul Țării-Mamă, ca să facă o singură țară și un singur popor. Dorința lor seculară s-a întâlnit în chip fericit cu aceea a unei regalități demne și conștiente de misiunea sa, iar renumele bun de care se bucura pe teritoriul european a făcut ca toți românii de la granițe să alerge cu sufletul curat spre a se contopi în masa solidității neamului. A venit spre București, Bucovina, apoi Basarabia și în cele din urmă Transilvania, ca împreună să alcătuiască statul român liber și independent. Românii au intrat astfel pentru totdeauna în concertul națiunilor libere europene, consfințite prin pacea de la Paris din 1918 și prin tratatele internaționale care au urmat. Făurirea unității naționale a fost un proces îndelung, mărturisit de fiecare operă de artă, de fiecare mănăstire, de fiecare copist sau carte tipărită. Faptul că multe dintre acestea purtau stema reunită Principatelor, că de foarte multe ori în prefețe și predoslovii se făcea trimitere la teritoriul vechii Dacii, că numele de Decebal și de Traian erau pe buzele tuturor dovedește faptul că istoria comună (istoria celor trei fete de împărat la Budai Deleanu sau Istoria lui Arghir la Barac) se perpetuează cu obstinație peste timp și că mitul fondator, cel al lui Traian și al Dochiei, nu a fost părăsit o singură clipă de strămoșii noștri. În aceeași măsură sunt reînviate chipurile marilor descălecători și unificatori de țară, precum Negru Vodă, Dragoș, Ștefan sau Mihai Viteazul și că în substanța marilor epopei de tipul Traianidei, Negriadei, Mihaiadei etc. trăiește și se perpetuează mitul unității naționale, reîncorporat atât de subtil și strălucitor sub raport artistic in Miorița, unde cei trei ciobani reprezintă de fapt etnicitatea celor trei provincii românești, dintre care Ardealul trebuia, așa cum a cerut-o moira noastră, să fie temporar sacrificat. Nu numai sacrificat, ci și santificat, deoarece Ardealul rămâne multă vreme pentru români icoana Maicii ciobanului mioritic (identificată nu de puține ori in icoana Maicii Domnului cu lacrima la colțul ochiului). Ideea unirii a trăit difuză și vie în toate cântecele noastre populare, în balade și basme, în conștiința artistică a marilor creatori anonimi, a cronicarilor, a marilor întemeietori de literatură națională, de la Andrei Mureșanu, la Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coșbuc, Goga, Rebreanu. Când românii de peste Carpați au prins armele în mâini plecând la războiul din 1877 ca să scape de orice ingerință turcească, ardelenii au fost alături de ei, fie luptând ca voluntari, fie oferindu-le sprijin material, iar atunci când guvernul maghiar impilator a interzis adunarea ofrandelor pentru răniți, românii de la Brașov au dat la iveală, la 9 iunie 1877, un Apel către români, în care au protestat în pentru abuz în numele aceleluiași crez național, unul și nedespărțit. Anticipând emanciparea și unitatea noastră sub semnul gintei latine, în programul revistei brașovene „Orientul latin” din 1874 se înscriau aceste cuvinte: „ Românii, politicește despărțiți, sunt, prin aceeași origine, una, și prin aceeași limbă, prin aceleași datine atât de uniți, atât de închegați laolaltă, încât pot fi invidiați de cele mai mari și mai luminate popoare. O împrejurare ca aceasta care la străini le pare un ce misterios. Drept aceea, unirea spirituală, unirea în idei, unirea în dezvoltare nu poate să fie decât una din cele mai inexorabile consecințe. Noi trebuie să cultivăm, să înălțăm și să ținem această unire (...) Drept aceea, precum prin origine, tot astfeliu românii, latinii Orientului, au să țină și prin dezvoltarea lor spirituală la marea ginte latină, din Occidentul Europei. Dacă geografic suntem tăiați de ea și dacă am fost șir de secoli izolați și spiritualmente, tot ce nu avem încă sau ce am pierdut în decursul seculilor avem să împrumutăm de la ea, ca de la o soră bună, din casa părintească. Trebuie să începem iară unirea spirituală.” Și programul „Tribunei” sibiene, redactată la 1884 de Slavici, pornea de la aceleași simțăminte comune, punând pe primul plan „cultivarea sentimentului național”, deoarece „suntem parte din poporul român, cel mai mare popor din Orientul Europei și cel mai închegat, vreo zece milioane de oameni, care, cu toate că sunt răspândiți până înspre Tisa și Nistru și chiar peste Dunăre, prin Serbia, Bulgaria, Dobrogea, vorbesc același dialect numit daco-român, au aceleași obiceiuri și aceleași tradițiuni în ceea ce privește comorile de poezie populară și reprezintă același tip.” În consecință, „cea mai de căpetenie preocupare a noastră este de a-i îndemna pe români la unire și la lucrare întinsă, de a înrâuri literaricește.”, convinși fiind că „Suntem cu toții pătrunși de simțământul că ne pregătim pentru o faptă mare, care va hotărî pe timp îndelungat mersul vieții noastre comune.” Crezurile majore ale „Tribunei” au fost formulate și ajustate periodic de Slavici și echipa lui de colaboratori, cum se poate vedea și din cuprinsul articolului În preajma secolului XX, în care putem citi următoarele: „Epocala noastră redeșteptare de la 1848, urmând logica evoluției noastre politice, marchează un pas înainte pe calea menită poporului român din țara asta. Ea marchează ridicarea românilor pentru cucerirea libertății, egalității și frăției universale.” Și mai departe: „Ducem cu noi cultură și civilizație aflătoare în progres permanent. Ducem cu noi dragoste adevărată de o libertate nefalsificată. Ducem cu noi credința în izbânda cauzei noastre sfinte. Ducem cu noi oțelita hotărâre de a lupta până la unul și până la capăt pentru drepturile și libertatea neamului nostru”. Ideea de bază a acestui program, cea a luptei unite pentru drepturi naționale, poate fi regăsită și în ziarul blăjean „Revista politică și literară”, în paginile căruia, redactori ca Aurel Ciato, Cassiu Maniu sau Ioan Scurtu pun în fața cititorilor lor un program de luptă și acțiune ferm argumentat, afirmând: „Istoria neamului românesc singur numai un program a întemeiat la poporul nostru și anume. Închegarea noastră națională. Numai această idee a fost simțită ca o necesitate politică”, deoarece ea postulează „ideea independenței politice”, „unitatea în gândire a bărbaților conducători ai neamului aservit.”, căci „între Tisa și Nistru este prin urmare o singură națiune”. În paginile acestui ziar semnează Cassiu Maniu și Aurel Ciato articole de naliză politică judicioasă, bazate pe „postulatele ideii de naționalitate”. Întrebându-se Cum vom fi liberi?, Cassiu Maniu invoca nevoia de a ține cont de patru „factori principali ai conștiinței colective”, care sunt: comunitatea de idei, de sentimente, de voință și de forță, pe care le adaugă la factori deja omologați, cum ar fi comunitatea de limbă, tradiții, cultură, ca pe baza lor să se stabilească o platformă de adevăruri greu de respins. De aceea, un alt colaborator al ziarului, Ioan Scurtu, vorbea, într-un număr din 1907 al aceluiași ziar, de Literatura ca factor al solidarității naționale, amintind tuturor că „Literatura națională este cea mai mare binefacere pe care atotputernicia lui Dumnezeu a lăsat-o pe acest pământ. Literatura națională ne dă duhul vieții și ne dă nemurirea; prin literatura națională, graiul pe care-l vorbesc părinții noștri, pe care l-au vorbit strămoșii noștri, îl vor auzi urmașii noștri, prin această literatură națională și cu acest grai suntem în legătură cu trecutul neamului nostru și, când vom fi țărână, vom sta în legătură sufletească cu fii și strănepoții noștri”, căci „adevărata literatură națională trebuie să răsară din sufletul poporului, să facă din sufletul , din sângele unui popor, sufletul și sângele literaturii însăși.” Și mai departe: „Literatura națională apropie neamurile care sunt despărțite, cum este neamul nostru, ea unește într-un cult religios, în cultul artei naționale, toate părțile risipite unele de altele. Nu există granițe așa de puternice, nu există dușmani așa de ferecați și așa de numeroși care să poată împiedeca sborul ei, să treacă peste toate piedicele. Nu sunt legi, nu sunt jandarmi, nu sunt războaie care să poată împiedeca gândul și simțirea scriitorilor să răzbată, să încălzească, să îndemne la credință neamul lor. Și numai literatura poate face această minune. Astfel literatura națională este aceea care în prima linie strânge legăturile unui popor, aceea care cultivă sentimentele și credința în solidaritatea acestui popor.” Și ca lucrurile să fie cât se poate de clare, el reiterează ideea unirii ca o formulă coagulantă, în stare să anime sufletele întregii generații: „Unirea a fost, în trecutul nostru, fapta cea mai însemnată a veacului al XIX-lea. Unirea este nu numai un fapt politic, a cărui importanță o simțim și astăzi. Unirea este și un simbol. De când s-a semănat pe pământul acesta, din odrasle puternice, în neamul nostru a fost o tendință spre Unire în acest popor nenorocit, care din toate părțile a fost izbit de dușmani, de catastrofe fatale, și când n-a avut nici o cultură și când a avut acea cultură, el a căutat să strângă tot mai mult legăturile care îl împreunau sufletește. Trebuie să ne dăm seama prin urmare de evoluțiunea ideii spre Unire și numai atunci să judecăm faptele mari pe care le slăvim astăzi”. Și în altă parte: „Ca în fața unui altar se îndreaptă sufletele noastre în fața amintirei Unirii, ca în fața unui altar ne plecăm genunchii și ni se înduioșează inimile de recunoștință și de preamărirea celor nemuritori.” Orice ziar românesc din Transilvania, apărut până la 1918, vom deschide, vom întâlni astfel de formulări, astfel de cugetări și puncte de vedere care dovedesc o coștiință națională deja închegată, care nu așteaptă decât momentul prielnic de a ieși la lumină. Un asemenea moment a fost cel al Memorandului, când ecourile europene ale acestui act de mare demnitate politică a trecut dincolo de fruntariile țării, reverberând mult în orizontul lumii civilizate. Alte ecouri sunt surprinse în atitudinea ziaristului italian Roberto Fava, în aceea a istoricului britanic Scotus Viator, în aceea a scriitorului norvegian Bjorstjerne Bjornson, în scrierile francezilor Robert de Flers sau Paul Morand. Încet-încet în jurul poporului român asuprit se ridică un zid de apărare temeinic, greu de atacat, de surmontat. Conștiința națională trează devine arma cea mai puternică Partidului Național Român din Transilvania, care are alături drept remarcabili aliați partidele politice ale sârbilor, croaților, cehilor. Luate împreună, ele formează o centură de securitate și aspirații regăsite sub un steag comun cel al Alianței popoarelor asuprite sau a Clubului națiunilor asuprite din Ungaria, acționând împreună în parlamentul budapestan pentru o cauză comună. Cu toate că fruntașii politici ai românilor sunt mereu vânați, amendați, chemați prin tribunale, trimiși în închisori, ei nu vor depune nici o clipă armele, ci, dimpotrivă, la vor mânui și mai cu forță. Cruzimea diabolică a lui Apponyi sau a lui Tisza nu pot să-i descurajeze și nici lagărele, sancțiunile de tot felul nu-i vor descumpăni, intrarea în Primul Război Mondial a românilor de peste Carpați creind în sufletul lor nădejdea împlinirilor viitoare. La sacrificiile enorme trăite de românii de peste Carpați se adaugă sacrificiile celor din Transilvania care au trecut prin perioade deosebit de dificile. Se cunoaște faptul că trupele românești au fost trimise de austro-unagari în zonele cele mai expuse, regimentele 31, 33, 50, 51, 63, 64 suferind perderi deosebit de grele, fără să beneficieze de perioada de refacere necesară, încât, după cum arată O.Goga : „După un an de război, în toamna anului 1915, în satele românești nu se mai găseau decât bătrâni de peste 6o de ani, femei și copii. Toți ceilalți erau pe câmpul de bătaie, parte ca combatanți, parte ca muncitori la tranșee. Între cei de acasă stăpânea teroarea jandarmilor și a spionilor fără număr. Familiile celor care trecuseră munții pentru a se înrola în armata română erau prigonite, iar ei înșiși declarați trădători și averea lor se vindea la licitație.” Goga a estimat cifra acestora la 2o de mii de sodați, la care s-au adăugat alții ajunși prizonieri la ruși, care au format armata de la Darnița. Dar teroarea jandarmerească era percepută și în celelalte sectoare ale vieții. Majoritatea ziarelor românești au fost sistate, multe școli închise, fruntașii români deportați în lagăre sau izolați în închisori, încât întreg Ardealul ajunsese un fel de tărâm al plângerii și al torturilor. În raportul său din 1918, Goga mai invederează ceva teribil : „În afară de întemnițările curente, în toamna anului 1915 au fost deținuți în aceeași zi 33 de fruntași români: avocați, preoți, învățători și alți intelectuali din Brașov, Sibiu și Alba Iulia. Soarta acestor nenorociți a fost una martirială. Legați în lanțuri, bătuți de jandarmi și-au așteptat în închisoarea din Cluj judecarea procesului pe care justiția maghiară, călăuzită din motive politice l-a amânat incontinuu. Ei au fost judecați abia după intrarea României în acțiune: 9 dintr-înșii au fost condamnați la moarte prin spânzurare, restul la închisoare. Toate aceste manopere nu erau o represiune pentru crimele săvârșite, ci urmăreau o țintă politică complicată: intimidarea intelectuailor români și presiunea asupra șefilor lor politici de-a face intervenții pe lângă cercurile conducătoare din România în favoarea ideii de cooperare cu Monarhia Habsburgilor.” Aceste dezlănțuiri furibunde împotriva locuitorilor români din sate sau din orașe s-a intețit pe parcurs, încât nimeni nu mai era sigur pe viața sa. Cu cât armatele române obțineau victorii mai răsunătoare, cu cât fronturile cu Tripla Alianță devin mai vulnerabile, degringolada germanilor, austriecilor și maghiarilor e mai vizibilă. Odată cu ruperea frontului italian, cu ieșirea la rampă a președintelui american Wilson cu setul său de puncte privind autonomia și libera autodeterminare, Consiliul Național Român retranșat în jurul ziarului „Românul” de la Arad, va lua deciziile cele mai în drăznețe, vizând ruperea oricăror tratative cu emisarii lui Karoly, și, în deplin acord cu slovacii, cehii și sârbii vor forma comitetele naționale de acțiune, gărzile naționale, fâcând pași tot mai hotărâți spre desprinderea definitivă din chingile statului maghiar aflat într-o dezmembrare totală, și într-o slăbiciune generalizată. Flacăra aprinsă de comunistul Bela Kun s-a dovedit a fi fost ultima lumânare de pe mormântul unui muribund scheletic. Deja la reapariția „Românului” de la Arad, la 29 septembrie/ 12 octombrie, Conferința de la Oradea anunța implacabil: „Națiunea română care trăiește în monarhia austro-ungară așteaptă și cere, după multe suferințe afirmarea și valorificarea drepturilor ei nestrămutate și ianalienabile, la deplină viață națională.” Iar în manifestul Către națiunea română, Ștefan Cicio Pop anunța libera hotărâre a soldaților români de a-și hotărî soarta, fiind dezlegați de jurământul către împărat. La scurt timp, la 7/20 noiembrie 1918, ziarul publică manifestul Către popoarele lumii , care anunța fără drept de apel: „Națiunea română din Ungaria și Transilvania, ținută de veacuri în robia trupească și sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum de sclavie și prin strălucita învingere a armelor, care luptat pentru drepturile civilizației umane împotriva principiului barbar al opresiunii naționale și de clasă înaintea guvernului opresorilor de pînă aici, a declarat dorința de a se constitui ca stat liber și independent spre a-și putea valida nelimitat forțele sale în serviciul cculturii și al libertății omenești”. Se punea astfel capăt atâtor secoli de asuprire și vexații de tot felul, unde chiar purtarea de unei panglici cu culorile naționale era tratată ca o crimă. Hotărârea românilor a fost adusă la cunoștință parlamentului budapestan de Al.Vaida Voievod la 18 octombrie 1918, după ce împăratul Austriei abdicase, iar Austria se proclamase republică. La Arad s-a constituit Consiliul Național Român, care a respins orice colaborare cu statul maghiar, refuzând propunerile venite din partea delegației conduse de Oszkar Jaszi , declarând ruperea totală de Ungaria. Peste tot s-au creat consilii naționale locale care au preluat treptat conducerea treburilor statului în principalele orașe din Transilvania, înregistrându-se și jertfe nevinovate, cum a fost cazul studentului Popovici de la Cluj, ucis în timpul asediului băncii Albina. c Drumul creeării statului național român a fost hotărât prin întocmirea listelor de credenționali la adunarea de la Alba Iulia. Numărul acestora a fost stabilit la peste 1.100, în timp ce numărul celor de față la măreața adunare a trecut de 100.000, în mare majoritate țărani, intelectuali, meseriași, ostași, clerici etc. reprezentând întreaga națiune. Din cei 1228 de delegați, 150 au aparținut social-democrației. Anterior, la 27 martie 1918, Consiliul Național Român din Basarabia se declarase pentru unirea cu România, urmată de Bucovina la 28 noiembrie 1918, astfel încât unitatea statală a cunoscut de la început o largă bază etnică. Recunoașterea unirii fusese făcută și de către adunarea generală a germanilor din Bucovina (la 26 noiembrie 1918), după care, la 7 martie 1919,adunarea reprezentativă a germanilor basarabeni a aderat în mod solemn la actul unirii. Au urmat la rând și șașii transilvăneni, a căror adeziune a fost publicată la 2 ianuarie 1919 și aprobată de adunarea de la Mediaș din 8 ianuarie 1919. Punctul lor de vedere a fost exprimat încă in preziua Marii Adunări populare de la Alba Iulia, în organul lor de presă de la Sibiu, unde, fruntașul lor H.Fabricius a scris: „Mâine sute de mii de români, reprezentanții tuturor văilor locuite de români, vor umple valea Mureșului la Alba Iulia. Reședința principilor ardeleni, vechea Alba Carolina va fi mărturie a ridicării impunătoare a unui popor viguros, trezit la libertate. Înaintea tribunalului istoriei își vor dezveli românii rănile lor niciând cicatrizate și, în convicția cuminte că trebuie să-și asigure pentru toți vecii dreptul naționalității lor, tot așa de sfânt și inviolabil, îl vor rupe de țara ungurească. Ardealul, teritoriile până la Tisa și Dunăre, de mâine încolo vor intra sub stăpânire românească. Visul unui puternic viitor de mărire națională, visul tuturor românilor - până unde curge graiul românesc- într-o singură patrie comună se va realiza mâine.”( Ce scriu sașii despre Alba Iulia, în „Unirea”, nr. 21/1918). Concluziile acestora au fost duse de o delegație la București și prezentate primului ministru și regelui. O copie a documentului a fost trimisă Conferinței de pace de la Paris. Același drum a fost urmat și de șvabii Banatului, după cum, ulterior, în cadrul democratic al Camerei Deputaților și reprezentanții aleși ai secuilor, prin glasul lui Ștefan Fay, au recunoscut rezoluțiile de la Alba Iulia. Unirea cea Mare a căpătat astfel un gir larg democratic, prin acordul minorităților conlocuitoare, cărora li s-a cerut loialitate și spirit de conlucrare. Prin toate aceste demersuri Unirea a cuprins și minoritățile naționale ale țării, prin proclamarea democratică și liber consimțită, fiind definitiv consfințită prin încoronarea regilor României în Catedrala Întregirii de la Alba Iulia. România a devenit astfel un stat mare și puternic, un stat la tuturor românilor și al tuturor celor ce locuiau provinciile țării, pășind ferm și majestuos în comunitatea statelor libere europene, scuturând de pe grumazul său jugurile impilatoare și oligarhice moștenite de veacuri. Unirea cea Mare a fost creația poporului român din toate provinciile unde populația română a fost majoritară, deschizând largi perspective de dezvoltare locuitorilor în toate domeniile vieții publice. Mircea Popa |
|
Scris de asymetria on Sunday, November 16 @ 00:00:00 CET (144 citiri) Citeste mai mult... | Scor: 0 |
Restituiri: Paul Goma. Constiinta istorica si constiinta literara par Flori BalanescouDan CULCER |
|
Scris de asymetria on Tuesday, September 30 @ 01:00:00 CEST (297 citiri) Citeste mai mult... | Scor: 0 |
|
Restituiri: Imagini din CLUJUL interbelic Cititor scrie "https://actualdecluj.ro/o-calatorie-prin-clujul-interbelic-cum-vedeau-trei-jurnalisti-cartierele-orasului-cu-2-ani-inaintea-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-centrul-orasului-era-o-lume-a-extravagantei-risipei-si-exceselo/" |
|
Scris de asymetria on Friday, January 19 @ 10:25:51 CET (826 citiri) Citeste mai mult... | Scor: 0 |
|
Restituiri: Ara Alexandu si Dana Sishmanian. Eminescu restituit: O 'versiune integrala Încercarea reconstituirii unui Luceafǎr “complet”, prin revenirea la sursele autografe, ne-a apǎrut astfel ca legitimǎ și ne-am simțit îndreptǎțiți sǎ urmǎm exemplul distinsului elenist și eminescolog, cercetînd variantele manuscrise – indirect însǎ, prin intermediul ediției Perpessicius (vol. II), accesul la ediția integralǎ facsimilatǎ nefiindu-ne posibil – cu scopul de a repune la locul lor, fațǎ de versiunea “standard”, și a ordona astfel în parcursul organic al poemului, toate strofele “lipsǎ”, spre a-i regǎsi integralitatea.
Dar
despre sensurile noi ce apar la aceastǎ lecturǎ restituitǎ, cu o
altǎ ocazie. Ne grǎbim deocamdatǎ a face publicǎ aceastǎ
variantǎ ce se dorește “integralǎ”, pe care o nouǎ ediție,
însoțitǎ de un studiu introductiv, o va îmbogǎți cu notele
critice și filologice de cuviințǎ.
Ara
Alexandu și Dana Șișmanian
(28
ianuarie 2018)
Nota: http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1440 |
|
Scris de asymetria on Tuesday, February 06 @ 10:45:39 CET (3359 citiri) Citeste mai mult... | 16304 bytes in plus | Scor: 0 |
|
Restituiri: Adrian Dinu RACHIERU. UN EDECAR: MARIAN POPA Cu fibră de pamfletar, Marian Popa a stârnit, inevitabil, polemici și a dovedit, repetat, un sarcasm ireverențios. S-a angajat în războaie cu grafomanii și „a dispărut” brusc, refugiindu-se ca bursier în Germania. Are o certă vocație ordonatoare și disponibilitate experimentală (a se cerceta oferta romanescă); dar și o izbitoare mobilitate și tenacitate, impresionând prin capacitatea de cuprindere și parada de informație. |
|
Scris de asymetria on Sunday, December 03 @ 14:08:41 CET (3605 citiri) Citeste mai mult... | 48891 bytes in plus | Scor: 0 |
|
Restituiri: Nicolas Trifon. A Trieste, sur les traces des Cici, Istroroumains et autres Vlas A Trieste, sur les traces des Cici, Istroroumains et autres Vlassi par Nicolas Trifon Peu nombreux, quelques milliers à la fin du XIXe siècle, les Istroroumains ne sont plus que quelques centaines aujourd’hui dont une partie seulement parlent encore leur langue, de plus en plus mélangée au croate dans le champ lexical. L’accélération de l’exode rural et l’émigration à outrance, surtout vers les Etats-Unis, semblent la principale cause de ce phénomène. Leur présence dans la Ciceria - pour reprendre le mot utilisé par les Italiens pour désigner la région particulièrement aride où ils habitent encore de nos jours - est signalée dès le lendemain des grandes épidémies de peste qui ont frappée l’Istrie au XVe siècle. Nota: Versiunea română a acestui text a apărut aici : http://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/trieste-de-vorba-cu-un-cicio-suta-la-suta |
|
Scris de asymetria on Tuesday, April 04 @ 12:01:24 CEST (4494 citiri) Citeste mai mult... | 13901 bytes in plus | Scor: 0 |
|
Restituiri: Mircea ELIADE. NE PLUS ETRE ROUMAIN ! (A nu mai fi român) Moda lepădării de sine se manifestă recurent. În toate epocile istoriei românilor. A devenit «virală» după 1945, s-a stîmpărat din 1964 până prin 1980, a bântuit în vremea grea a crizei ceaușiste, mai ales printre emigranți, s-a calmat când românii s-au trezit revoluționari și a reapărut când propaganda globalizării, neocolonială, a privatizării obligatorii, însoțind distrugerea țesutului economic al României, a activat acuza "vinei colective" ( toți românii declarați responsabili de o politică care ar fi produs holocaust între 1940 și 1944).E o boală endemică, specifică românității ? Mă îndoiesc, deci exist. Ca român descendent din polonezi, care s-au stabilit pe Tisa înainte de 1600. Sau poate descndent din vlahi locuind pe teritoriul Poloniei actuale, a Ucrainei actuale, care se autoguvernau acum șase secole pe baza legii și tradiției numite « Jus walachicum»(vezi studiile istorucului Dimitrie Mototolescu)Publicarea versiunii franceze a acestui text important mi se părea o datorie, fiindcă va permite eventualilor cittitori francofoni să înțeleagă de ce întâlnesc adesea, nu doar printre intelectualii români, astfel de specimene, de inși care refuză să mai vorbească limba română, ba chiar îți inventează ascendențe care să le motiveze lepădarea. Dan Culcer |
|
Scris de asymetria on Friday, March 03 @ 12:00:05 CET (3285 citiri) Citeste mai mult... | 15912 bytes in plus | Scor: 0 |
|
Restituiri: MIHAI SIN (5 noiembrie 1942 - 6 mai 2014) un mare scriitor roman II Despre MIHAI SIN, unul dintre marii prozatori ai ultimului sfert de secol XX, se vorbește tot mai puțin sau deloc, deși plecarea sa dintre noi în eternitate e destul de proaspătă – 6 mai 2014. Însă este și adevărat că, din mulțimea de iconoclaști-reconsideratori (se poate citi chiar “detractori”) actuali, este foarte probabil ca mulți să nu știe mare lucru despre autorul care, în anii’80, alcătuia un trio de forță în proza românească postbelică împreună cu Marin Preda și Augustin Buzura. Opera sa, publicată între anii 1973-1996, îi justifică un loc important în literatura română, după cum se poate observa din simpla enumerare a cărților publicate sau/și din multele comentarii de specialitate. Dumitru HURUBĂ Nota: DESPRE OPERA LUI MIHAI SIN, AU SCRIS, ÎNTRE ALȚII : Dana Dumitriu, despre „Așteptând în liniște”, în revista Argeș nr. 5/1973; Laurențiu Ulici, în Prima verba, vol. I, p. 199-202; Dan Culcer, citat mai înainte; Sorin Titel, în Pasiunea, p. 153-155; Dinu Flămând, despre romanul „Bate și ți se va deschide”, în revista Ramuri, nr. 10/1978; Radu Petrescu, despre „Bate și ți se va deschide”, în Viața Românească, nr. 12/ 1978; Mircea Iorgulescu, în "Scriitori tineri contemporani", Editura Eminescu, Buc., 1978, p. 246-248; Constantin Hârlav, despre „Terasa”, în revista Steaua nr. 9/1979; Dan Culcer, în vol. Serii și grupuri, Ed. Cartea Românească, Buc. 1981, p. 240-245; Cornel Moraru, în vol. Semnele realului. Secționări critice convergente, Ed. Eminescu, Buc. 1982, p. 154-159 și 253-260; Valeriu Cristea, în vol. Modestie și orgoliu, p. 206-211; Alex. Ștefănescu, în vol. Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987, p. 302-308; Anton Cosma, în vol. Romanul românesc contemporan, I, Ed. Eminescu, Buc. 1988, p. 157-162; Eugen Simion, în vol. Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Rom., Buc., 1989, p. 436-465; Lucian Raicu, Proba realului, în România literară nr.16/1990; Ion Vlad, În universul nuvelei, în Steaua nr.4/1990; Virgil Podoabă, Al treilea timp, în Familia nr. 5/1990; Al. Cistelecan, Proza și conștiința, în Familia nr. 6/1991; Gabriel Dimisianu, Romanul antitotalitar, în România literară nr. 44/1991; Irina Petraș, A fi în mers, în revista Transilvania nr. 6/1992; Romulus Diaconescu, „Schimbarea la față”, în revista Ramuri nr. 4/1993; Tania Radu, Din lumea paralelă, în LAI nr. 4/1994; Alex. Ștefănescu, Quo vadis, Mihai Sin?, în România literară nr. 11/1994, și Un diavol mult prea simpatic, în România literară nr. 12/1994; Ștefan Borbély, Călimara cu otravă, în revista Apostrof, nr. 5-7/1994; Caius Dobrescu, Pro Sin, în România literară, nr. 45-46/1994; Dan C. Mihăilescu, În absența bubulilor, în România literarăL, nr. 45-46/1994; Ioana Pârvulescu, Obsesiile noastre, în România literară nr. 45-46/; Ion Negoițescu, Scriitori contemporani, 1994, p. 383-386; Ion Simuț, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994, p. 298-301; |
|
Scris de asymetria on Saturday, November 19 @ 14:26:07 CET (3426 citiri) Citeste mai mult... | 43125 bytes in plus | Scor: 0 |
|
Restituiri: MIHAI SIN (5 noiembrie 1942 -6 mai 2014), un mare scriitor roman Despre MIHAI SIN, unul dintre marii prozatori ai ultimului sfert de secol XX, se vorbește tot mai puțin sau deloc, deși plecarea sa dintre noi în eternitate e destul de proaspătă – 6 mai 2014. Însă este și adevărat că, din mulțimea de iconoclaști-reconsideratori (se poate citi chiar “detractori”) actuali, este foarte probabil ca mulți să nu știe mare lucru despre autorul care, în anii’80, alcătuia un trio de forță în proza românească postbelică împreună cu Marin Preda și Augustin Buzura. Opera sa, publicată între anii 1973-1996, îi justifică un loc important în literatura română, după cum se poate observa din simpla enumerare a cărților publicate sau/și din multele comentarii de specialitate. Nota: DESPRE OPERA LUI MIHAI SIN, AU SCRIS, ÎNTRE ALȚII : Dana Dumitriu, despre „Așteptând în liniște”, în revista Argeș nr. 5/1973; Laurențiu Ulici, în Prima verba, vol. I, p. 199-202; Dan Culcer, citat mai înainte; Sorin Titel, în Pasiunea, p. 153-155; Dinu Flămând, despre romanul „Bate și ți se va deschide”, în revista Ramuri, nr. 10/1978; Radu Petrescu, despre „Bate și ți se va deschide”, în Viața Românească, nr. 12/ 1978; Mircea Iorgulescu, în "Scriitori tineri contemporani", Editura Eminescu, Buc., 1978, p. 246-248; Constantin Hârlav, despre „Terasa”, în revista Steaua nr. 9/1979; Dan Culcer, în vol. Serii și grupuri, Ed. Cartea Românească, Buc. 1981, p. 240-245; Cornel Moraru, în vol. Semnele realului. Secționări critice convergente, Ed. Eminescu, Buc. 1982, p. 154-159 și 253-260; Valeriu Cristea, în vol. Modestie și orgoliu, p. 206-211; Alex. Ștefănescu, în vol. Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987, p. 302-308; Anton Cosma, în vol. Romanul românesc contemporan, I, Ed. Eminescu, Buc. 1988, p. 157-162; Eugen Simion, în vol. Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Rom., Buc., 1989, p. 436-465; Lucian Raicu, Proba realului, în România literară nr.16/1990; Ion Vlad, În universul nuvelei, în Steaua nr.4/1990; Virgil Podoabă, Al treilea timp, în Familia nr. 5/1990; Al. Cistelecan, Proza și conștiința, în Familia nr. 6/1991; Gabriel Dimisianu, Romanul antitotalitar, în România literară nr. 44/1991; Irina Petraș, A fi în mers, în revista Transilvania nr. 6/1992; Romulus Diaconescu, „Schimbarea la față”, în revista Ramuri nr. 4/1993; Tania Radu, Din lumea paralelă, în LAI nr. 4/1994; Alex. Ștefănescu, Quo vadis, Mihai Sin?, în România literară nr. 11/1994, și Un diavol mult prea simpatic, în România literară nr. 12/1994; Ștefan Borbély, Călimara cu otravă, în revista Apostrof, nr. 5-7/1994; Caius Dobrescu, Pro Sin, în România literară, nr. 45-46/1994; Dan C. Mihăilescu, În absența bubulilor, în România literarăL, nr. 45-46/1994; Ioana Pârvulescu, Obsesiile noastre, în România literară nr. 45-46/; Ion Negoițescu, Scriitori contemporani, 1994, p. 383-386; Ion Simuț, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994, p. 298-301; |
|
Scris de asymetria on Saturday, November 19 @ 13:10:27 CET (3147 citiri) Citeste mai mult... | 63249 bytes in plus | Scor: 0 |
|
Restituiri: Dan Culcer. Cenzura în România comunismului real Reiau, cu cîteva adnotări necesare, dar fără modificări, un capitol despre critica sociologică, observații despre condiția literaturii și condiția scriitorilor din Serii și grupuri (Editura Cartea românească, 1981), a căror noutate era și mai este din păcate, totală, dat fiind bizarul dezinteres al criticii sau sociologiei române pentru acest domeniu [la 1995] Am fost, cred, singurul și primul critic român care a reușit să scrie despre cenzură într-o c arte publicată înainte de 1990. Cercetarea cenzurii era și este, pentru mine, o parte a cercetării domeniului producției literare. Cercetarea situației economice a scriitorilor este versantul necunoscut al culturii în România, de mai bine de un secol și jumătate. Ca și cum a discuta despre veniturile scriitorului, deci despre independența sa față de politică, ziaristică sau față de economia culturii, ar fi de rușine. Ca și cum dependența nu ar determina, global dacă nu în detalii, conținutul operei, selecția temelor, stilul, difuzarea și deci impactul cărții, ca și cum nivelul economic al cititorilor potențiali sau influența televiziunii nu ar fi determinante în perioada de după 1990, etc. |
|
Scris de asymetria on Friday, June 24 @ 14:58:39 CEST (4220 citiri) Citeste mai mult... | 44457 bytes in plus | Scor: 0 |
|
Restituiri: Radu MARES. Ursachestii Când i-am cunoscut și, pot spune acum, am devenit buni prieteni, soții Ursache își consumaseră cele câteva experiențe ale libertății de după 1990 : mitinguri entuziaste, în primul rând. Înafară de asta, publicaseră în dreapta și stânga din ce aveau strâns în arhiva privată, se aventuraseră și în editare de cărți, începând cu Doina lui Eminescu, dar și cu alți autori proaspăt scoși de la index, plini de entuziasm, dar și cu inocența un pic caraghioasă trăită de noi toți, ceștilalți, cu credința că asta înseamnă ceva important pentru obștea noii Românii, ceva necesar în termeni absoluți. Toate se întâmplau însă în vacarmul aiuritor din jur vegheat de sus de zâmbetul până la urechi al lui Iliescu și de ceilalți tartori aflați la butoane, pentru care necesar și important era altceva. |
|
Scris de asymetria on Thursday, April 09 @ 13:55:03 CEST (5825 citiri) Citeste mai mult... | 31421 bytes in plus | Scor: 0 |
|
Restituiri: Marin Ifrim Buzau. Tainele desfasurarii Colocviului de literatura din 1982 MEMORIALUL TĂCERII După mai bine de trei decenii, tainele desfășurării Colocviului de literatură din anul 1982 - desfășurat la Buzău -, încă sunt ferecate în mintea unora dintre participanți. Dacă, prin alte orașe, despre desfășurarea anchetelor Securității, după Colocviu, s-a scris și s-a discutat suficient, sau măcar cât să se facă un pic de lumină, participanții buzoieni la acea întrunire sunt, din păcate, campioni ai tăcerii. |
|
Scris de asymetria on Friday, November 07 @ 15:38:45 CET (4172 citiri) Citeste mai mult... | 45869 bytes in plus | Scor: 4.75 |
|
Restituiri: Liviu Valenas. O retea subterana unica in lume: Hodobana «Hodobana este una din cele mai bogate pesteri din Romania si Europa in formatiuni stalagmitice de toate tipurile, inclusiv cristale de calcit, care se dezvolta insa exclusiv in etajele fosile superioare si in Sectorul Estic. Cursurile active si marile sali, afectate de prabusiri, sunt in schimb lipsite, practic, de formatiuni semnificative.» |
|
Scris de asymetria on Sunday, September 07 @ 19:46:12 CEST (4092 citiri) Citeste mai mult... | 35698 bytes in plus | Scor: 5 |
|
Restituiri: Kocsis Francisko. ARGUMENT PENTRU PROZA SCURTÃ ARGUMENT PENTRU PROZA SCURTĂ
de Kocsis Francisko
încă de la apariția seriei noi, revista Vatra a promovat cu con-secvență prozascurtă prin rubricile cvasi-permanente,Vatravă propune un prozator (se înțelege de la sine că acest spațiu se rezervaunui autor tânăr), Starea prozei scurteșiTineri prozatori (10/1976),redactorii de atunci propunându-și o puternică ofensivă a genului scurt,considerat și atunci a se afla într-un declin evident. La o rapidă privireasupra fenomenului, argumentele folosite de redactorii revistei ori de cei ceau participat la dezbaterile inițiate de redacție s-ar putea relua și astăzifără prea multe schimbări, poate ar trebui eliminate doar pasajele ce serefereau la un anumit realism care de ceva vreme cade în sarcina istoricilor.Dan Culcer, Mihai Sin și Ioan Radin, fiecare dintre ei și autor de prozăscurtă, deschideau paginile revistei unor tineri debutanți ori la primeleapariții în presa literară. Această generozitate n-a fost însă un gestconjunctural, ci o acțiune de perspectivă, de bătaie lungă, cu programnedeclarat, neformulat într-un manifest explicit, ci în pasaje răspândite încronici ori dezbateri pe tema actualității literare, cele mai multe dintre elegăsindu-și o exprimare pertinentă și concisă în scrierile lui Dan Culcer (deexemplu în cronica la Corn de vânătoarede Al. Ivasiuc în Vatra nr. 8/1972, Mulți chemați, puțini aleși – pe marginea unei panorame a nuvelei șipovestirii românești contemporane I (nr.1/1975), II (nr. 2/1975). Oasemenea ademenire spre proza scurtă într-o perioadă când spațiul publicisticera extrem de limitat în comparație cu prezentul a reprezentat o tentațiepentru mulți scriitori. O consecință deloc de neglijat pentru ei era pavareadrumului spre porțile editurilor, prin ale căror servicii de cenzură se puteautrece ceva mai ușor texte deja publicate. Sigur, ca întotdeauna, nici autoriipe care a mizat Vatra n-au reușit sărăzbată toți, să devină prezențe autoritare în spațiul beletristic. Pentru cele spuse mai sus, am căutat referințe închiar paginile revistei. Numărul 6/1975 a găzduit colocviul Nevoia de proză scurtă la declanșarea căruia redacția a concentratîntr-un argument demersul pe care l-a inițiat: „Preocuparea pentru proză, îngeneral, și mai ales pentru proza scurtă, a fost una din «constantele» revisteinoastre încă de la apariție. Dacă se acceptă ideea că VATRA are astăzi unprofil propriu, această preocupare pentru proză a contribuit, fără îndoială, ladefinirea lui. Demonstrând că proza scurtă există, că declinul ei e doaraparent și conjunctural, că interesul față de ea poate să fie resuscitat, ampublicat și vom continua să publicăm texte de proză scurtă aparținând unorautori foarte diferiți, cum credem că sunt și cei ce semnează în numărul defață. Cu numai un deceniu în urmă, proza scurtă era încă «stăpână» în revisteși edituri, cel puțin cantitativ. Procesul de regresiune se datorează, oare,doar unei «mode» a romanului (mulți povestitori travestiți în romancieri!)?Dacă admitem că există deosebiri structurale (de vocație, psihologie,temperament) între romancier și autorul de proză scurtă, nu pare să fie totatât de evidentă opinia că proza scurtă trebuie să fie doar o experiență detinerețe a prozatorului. Proza scurtă pare să ofere totuși un plus deoperativitate, de radicalitate în surprinderea actualității (esențe șinuanțe)”. întrebările: Romanul, genproteic, „a înghițit” proza scurtă? Dorind să demonstrăm că proza scurtăexistă, este posibilă, necesară, deci actuală o revitalizare a genului scurt?Cine trebuie convins? – ar putea fi reluate, ar fi chiar incitantă ocomparare a perspectivelor la distanță de mai bine de trei decenii. La colocviul de atunci au participat Vasile Andru („Geografia unui gen e dată de vârfuri. Mulți nu știu mare lucru despre prozascurtă a Argentinei, dar cunosc povestirile lui Borges. (...) Doar existențaunei personalități literare spune despre cota unui gen. Trebuie un Caragiale,aceasta înțeleg prin «nevoia de proză scurtă». Trebuie un Caragiale, un Slavici”.), Șt. M. Găbrian („Proza scurtă e necesară cât timp însoțește realitatea”), Alexandru George („Scurtimea nu înseamnă fragmentarism, miniatură sau slăbiciune arhitecturală. Genul scurt presupune concentrare, acuitate, simțal proporției exacte, al efectului dramatic – totul însă în cadre restrânse,impuse de un anumit gen specific, având profilul lui. Consider că un conflictar exista între genul pur narativ, indiferent de lungimea lui, și prozaanalitică, ea însăși de foarte diferite proporții, și, în sfârșit, prozalirică, adică cea care a dat genului scurt câteva din reușitele cele mai mariale literaturii noastre, de la proza poematică a lui Adrian Maniu și G. Bacoviala povestirea lirică a lui I. Voinea sau T. Arghezi, pentru ca în forme maiample s-o recunoaștem în romanul liric al lui Mateiu Caragiale”.), Norman Manea(„arta își revitalizează mereu genurile”), Mircea Horia Simionescu („Excesele,gigantismul, dar și evidența satisfacțiilor calității, precum și criza de timp,ne avertizează că totul poate fiexprimat și foarte pe scurt. Cerul încape în întregime într-o picătură de apă.Prejudecata dimensiunilor începe să fie evidentă. (...) gustul înclină sădescopere în trei pagini ceea ce altădată se spunea în câteva sute. Nevoia deproză scurtă e acută, dar genurile scurte continuă să rămână deficitare”.),Radu Petrescu („Apăsarea genurilor rămâne și nu poate fi eludată, însă nuanțelese impun”), Mihai Sin („Pledoaria pentru proză scurtă nu trebuie înțeleasă doarca un refuz al «modei» romanului (...), proza scurtă e, în primul rând, opledoarie pentru evenimentul imediat, pentru reacția spontană, devenită aproapereflex, la actualitate”. „Avem un mare autor de proză scurtă, I.L. Caragiale.Prezență tutelară, o certitudine liniștitoare”.).Din cele câteva extrase, se poate schița oatitudine și o raportare la genul scurt, proprii nu numai autorilorintervențiilor, ci unei epoci. Chiar dacă accentul cade pe racordarea larealitate ca atu al prozei scurte, nimeni nu-i contestă propensiunea spreimaginar, fantastic, inovație. Mai mult – și acest lucru este ilustrat extremde convingător de multe dintre prozele selectate și în această antologie –,toate acestea sunt utilizate într-o cheie de exprimare în stare să dejoacevigilența poliției culturale și să slăbească până la suportabil corsetulideologic. Evadarea în pseudo-fantastic, împreună cu un întreg arsenal deelemente ale realității concrete, cu tot bagajul mentalitar transferat într-ununivers care se comportă ca o placă de acvaforte cu acidul gata turnat e otehnică de scoatere în relief, cu contrast puternic, a unor realități obsesivecare nu se puteau striga în gura mare, dar nici nu puteau fi abandonate însertarul cu lacăt ori îndulcite ca siropul medicinal. Aceeași evadare ne poateduce cu gândul la o altfel de dezertare, de fapt, de la zugrăvirea uneisocietăți în care tonul encomiastic începea să domine discursul public și seinsinua în forță și în literatură, după o scurtă perioadă de dezgheț care s-asimțit și la noi după primăvara pragheză. Prin frecvența cu care găzduiaasemenea scrieri – creând ulterior și o rubrică permanentă de literatură s.f.–, revista își ghida nedeclarat colaboratorii spre un gen de proză care scăpade constrângerile reflectării distorsionate a unei realități deloc idilice orieroice, cum se voia văzută de „organele” care dominau societatea și deveneautot mai constrângătoare cu cât simțeau mai acut că le scapă printre degete„ceva”. Inteligența creatoare a prins gustul jocului cu semantica și figurilede stil și-și făcea complice cititorul la o francare plastică a realității. Deaici nu trebuie să se tragă concluzia greșită că proza era în procentcovârșitor de această factură, ci doară că ea era privilegiată în paginilerevistei.Dan Culcer revine în două numere (7 și 8/1979) asupra stării și condiției genului în Modificări în proza scurtă, comentând douăcărți: Terasa de Mihai Sin și Aventuri într-o curte interioară de Mircea Nedelciu, fixând într-un scurt preambul o „imagine la zi” a unui fenomenliterar care suferă schimbări profunde într-un interval relativ scurt, mai alesdupă pătrunderea în spațiul publicistic a generației tinere, care va inițiaexperimentul textualist: „Imaginea prozei scurte românești s-a modificatsubstanțial în ultimul deceniu, paralel cu aceea a romanului, modificare maipuțin spectaculoasă, dar nu mai puțin decisă, decisivă. O inerție, întreținutăși regizată cu folos, menține o imagine statică, cu care au început să seobișnuiască până și profesorii de limba română – aceia care răsfoiesc doarrevistele «centrale» și jură pe manuale –, imagine care ar dori să ne convingăcă proza ar mai fi reprezentată azi de autori ca Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu,Nicolae Velea, D. R. Popescu, Sânziana Pop ș.a., așa cum reiese din antologiipublicate recent (pentru uz intern sau extern) sau din articolele de fondsemnate de criticii care nu mai citesc literatura contemporană decât, eventual,cărțile prietenilor sau ale colegilor de promoție, dar care au vocațiafestivismului și a baterii apei în piuă, în genul diligentului Pompiliu Marcea.Se ignoră până și evidența cronologică: acești autori nu au mai publicat textenoi de proză scurtă, unii de mai bine de un deceniu. în acest caz se iau înconsiderare «firme» și nu texte. Dacă unii dintre cei pomeniți au abandonatproza scurtă, în evoluția căreia contribuția lor nu poate fi neglijată, pentrua se dedica romanului, este treaba criticii să restabilească adevărul: suntmulți alți prozatori, inegali ca productivitate, reușind însă să-i marchezedrumul cu texte demne de toată atenția, despre care e nevoie să se scrie cu maimultă comprehensiune, fără a abandona desigur spiritul critic. Iată câțiva:Paul Georgescu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Cosașu, ValentinȘerbu, Mircea Ciobanu, Norman Manea, Alexandru George, Romulus Vulpescu, MihaiSin, Alexandru Papilian, Eugen Uricaru, Horia Pătrașcu.Mai puțin comentați, dar nu mai puțin interesanți,chiar dacă nu au publicat decât prin reviste, chiar dacă sunt și poeți saucritici, chiar dacă nu au fost citiți cu suficientă atenție, chiar dacă nu audebutat cu proză scurtă sau n-au mai publicat volume de mult, sunt totuși ceice susțin încă proza scurtă: Nicolae Manolescu, Marian Popa, Ion Maxim, AnaBlandiana, Șt. M. Găbrian, Gheorghe Schwartz, Ioan Radin, Mircea Opriță, VasileAndru, Costache Olăreanu, Vasile Spoială, Horia Ursu, Gheorghe Săsărman,Vladimir Colin, Al. Vlad, Dumitru Matală, Letiția Vladislav, Mircea Nedelciu,Andrei Ujică, Ioan Groșan, Radu Țuculescu, Dan Gârbovan, și lista nu ecompletă.Am înșiruit atâtea nume, alăturându-le în pofidadiferențelor valorice evidente, pentru a demonstra existența unei arii parțialcercetate în care pătrund, încetul cu încetul, nume noi”.Și lista de nume a lui Dan Culcer e destul deredusă față de câți autori au semnat în revista Vatra până la data acestor considerații. Răsfoind colecția revistei, completăm lista cu alțiautori promovați de redacție: Radu Ciobanu, Viorel Știrbu, Corneliu Ștefanache,Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Constantin Novac, Ion Ilie Mileșan, CornelDimovici, Valentin Șerbu, Dana Dumitriu, Petru Dorșan, Vasile Gogea, MirceaStanciu, Ion Nete, Ion Zăvoianu, Olimpiu Nușfelean, Maria Baciu, Radu Mareș,Bogdan Ulmu, Mircea-Valer Stanciu, Sorin Teodorescu, Crăciun Bucur, CornelNistea, Dumitru Dinulescu, Rodica Braga, Florin Bănescu și mulți alții.La rândul lui, Gheorghe Perian notează înintroducerea la comentariile pe marginea unor volume publicate de AlexandruPapilian, Dumitru Dinulescu, Dan Mutașcu, Eugen Uricaru, Vasile Igna, MirceaDiaconu, Starea prozei scurte (nr.10/1979, 12/1979): „Revirimentul prozei scurte nu mi se pare un fenomenîntâmplător, după cum n-a fost întâmplătoare nici irupția nuvelei din deceniulșapte. Din analizele pe care le-am întreprins, se poate observa că un spiritnou se instalează în literatura actuală prin proza scurtă. Să ne amintim că înanii ’60, când publicau D. R. Popescu, Fănuș Neagu și Lucian Velea, spiritulnou și-a făcut loc în literatura epocii tot prin proza scurtă. Se pare căacestui gen îi revine misiunea de a anunța, cu o clipă mai devreme, schimbărilede mentalitate care au loc periodic în viața unei literaturi”.Dacă privim retrospectiv, sesizăm că datoriacriticii de care vorbește Dan Culcer a trecut la pasiv, iar schimbarea dementalitate de care amintește Gh. Perian s-a instalat în roman și în prozaexperimentalistă. în evoluția genului nu s-a petrecut nimic spectaculos, n-auexistat perioade de dominație în zona epicii, rămânând mereu sora mai mică aromanului. Cu toate acestea, proza scurtă a avut și are în continuare adepți.Antologia își propune să repună în centrul atenției – pentru o clipă măcar –această specie pe nedrept considerată periferică, minoră, neperformantă.în anii nouăzeci, revista a abandonat proza scurtă,locul ei fiind luat de jurnal, literatura carcerală și o puternică ofensivăcritică, multe dintre ecourile lor nefiind încă stinse. însă proza scurtărevine încet în paginile revistei, tinzând să devină o prezență constantă, faptevidențiat și de antologia noastră.Nevoia de proză scurtă, ca să folosim formulade-acum treizeci de ani a redacției, nu s-a stins, dar nici n-a înclinatbalanța în favoarea ei, chiar dacă mulți autori din generația care pătrundeaatunci în literatură a cultivat specia cu determinare și îndemânare. Cu toateacestea, impresia (sau chiar convingerea) că trambulina mică a prozei scurte nupoate catapulta opera în zona de mare amplitudine a epicii în care exceleazăromanul a continuat să țină specia în planul secund al interesului creator șireceptor. Sperăm ca selecția noastră să clatine serios această percepție și sădezvăluie virtuți pe care numai proza scurtă le poate etala.în final, se cuvin mulțumiri întregii redacțiipentru implicarea fără rezerve în realizarea acestui proiect. |
|
Scris de asymetria on Tuesday, March 04 @ 23:59:53 CET (4360 citiri) Citeste mai mult... | 18574 bytes in plus | Scor: 0 |
|
Restituiri: Nicolae Trifon. Nae Ionescu. Origini aromanesti? Constantin Beldie despre orginile lui Nae Ionescu. Un comentariu |
|
Scris de asymetria on Friday, February 21 @ 16:50:25 CET (4235 citiri) Citeste mai mult... | 6039 bytes in plus | Scor: 1 |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |