Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 162 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie: Lecturi critice

    Cauta in acest topic:   
    [ Mergi la pagina principala | Selecteaza un nou topic ]

    Lecturi critice LIT+POLITICA: M.D. RACHIERU. MIHAIL SADOVEANU, "RESCRIITORUL"

    MIHAIL SADOVEANU, „RESCRIITORUL” 

    Până ce Paul Cernat va da la iveală volumul Mihail Sadoveanu și luminile Răsăritului, insistând – bănuim – pe ipostaza de rescriitor (transformând propriile texte sau ale altora), cazul Sadoveanu, intrat într-o lungă eclipsă, cerând un cititor experimentat, pare a resuscita interesul. E drept, dincolo de respectul festiv, ocazional, Mihail Sadoveanu, inhibant prin întinderea Operei, vădește azi mai degrabă demodare, „lehamite”, inaderență și chiar refuz; poate și oboseala exegeților o fi de vină (câți s-ar mai încumeta la o lectură in integrum?), sadovenologii încercând (chestionând opera și biografia) lecturi înnoitoare. Să fie oare Sadoveanu „un continent scufundat”, se întreba I. Simuț, înconjurat de „o amintire pioasă și confuză”? (Simuț 2012 : 18). Pusă pe tapet, chestiunea actualității marelui prozator iscă binevenite dispute, trezind din hibernare un uriaș enigmatic. Încercând să afle „ce e viu și ce e mort” în opera sadoveniană, trecută prin „vămile posterității”, Ion Simuț inițiase o anchetă care, regretabil, n-a trezit mare interes printre tinerii critici (Simuț 2019 : 19). Pus la zid după 1989, autorul lui Mitrea Cocor, livrând acel prim manual (model) al realismului socialist (azi uitat sau trezind curioase reacții postmoderniste) trece printr-o lungă eclipsă, invocate fiind – pe fundalul febrei revizioniste – oportunismul politic, oficializarea clișeistică, uzura didactică.
    Să ne amintim că în amurg de carieră, cu o impozantă operă, de indiscutabil rafinament stilistic, dedulcit la o viață tihnită, boierească, ritmată patriarhal, cu evidente tabieturi (inclusiv narative), plonjând – asincron, atemporal – într-un contemplativism rupt de tensiunile epocii, iubind ceremonialul, monoliticul Sadoveanu părea a fi sunat retragerea. Chiar dacă avea încredere în „evoluția nobilă a democrației” și cutezase, între apropiați, având informații pe filieră masonică, a condamna „dezmățul bolșevic”. E drept, atacat dinspre dreapta, se refugiase la Valea Frumoasei, unde va izvodi, în anii conflagrației mondiale, Poveștile de la Bradu-Strâmb (1943) și Anii de ucenicie (1944); anterior însă, lui „Jidoveanu” îi fuseseră arse cărțile de cei care „nu l-au citit” (bănuia) și aceste execuții publice l-au mâhnit și, desigur, l-au îndemnat, lipsit – ciudat – de reacție față de tragediile țării, să părăsească scena. Ca „exerciții de retragere” (Ungureanu 2007 : 310), exploatând un filon fabulos, mitul vechimii și o „natură istorizantă” (M. Ralea), ele n-aveau cum vesti brusca sa convertire, incredibila disponibilitate și alinierea promptă la exigențele propagandei roșii. Adeziunea, presupune Eugen Negrici, ar fi fost, totuși, „o decizie dramatică” (Negrici 2002 : 86). Cert e că, în epocă, făcând saltul de la antibolșevism la acea „altă evanghelie a lumii nouă”, cu ale sale „explozii de lumină” (Constituția URSS), Sadoveanu dobândește statutul oficial de prim-scriitor al țării (Boia 2011 : 321). Se alătură, „fără rezerve”, regimului impus de ocupant, dobândește funcții importante, fiind vicepreședinte al Prezidiului MAN (1947-1961) și președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor (1956-1961), deschide lista „merituoșilor” în bilanțul lui Leonte Răutu (vezi Dezvoltarea literaturii în RPR, în Scânteia, 21 februarie 1954). Altfel spus, cel care evitase politicul într-o operă molcomă, vetustă, livrând cărți neutre (Popa 2001 : 706), care cântase, prin lecturi „primitive”, descifrând hieroglifele lumii orientale, „poezia peisagiului”, slăvea acum entuziast cultura rațională („câștiguri tehnice”) și realizările marelui vecin, falsificându-se. Cu evidente și căznite eforturi de adaptare, suportând chiar reproșuri ideologice. Proiectul comunizării forțate impunea ruptura de tiparele matriciale, un dureros „dezvăț”. Să ne amintim, de pildă, de Ofelia Manole, cea care îi denunța lipsurile, insinuând că Sadoveanu l-ar fi copiat pe Korolenko. Dar regimul avea nevoie, în efortul de statuare a „clasicismului socialist”, de numele mari, încât recuperarea clasicilor devenise o urgență, obligând la „o reglare a tirului” (Boia 2011 : 320), conformă rețetei proletcultiste. Atmosfera literară productivă, hei-rupistă și stimulentele consistente îmbie pe zeloșii oportuniști. Mulți dintre scriitorii „cu trecut”, începeau o nouă carieră, autorescriindu-se. Compromisul revenirii, reintrarea în circuit, tentau și rentau. Profitorii se înghesuie, articolele și volumele sunt bine stipendiate, comisarii ideologici veghează. Unii aleg tăcerea, nu puțini cunosc „binefacerile” detenției, alții (numeroși) practică un entuziasm politic simulat. Dar cei omologați de regim, girându-l, de fapt, își asigură supraviețuirea literară, se bucură de mari onoruri, traversând „viclenia” evenimentelor (după o sintagmă predistă). Firesc, și Sadoveanu își aduce „obolul”; el, deși demofil, va trebui „ajutat”. Intelectualii, constata M. Ralea, sunt „debitori” mulțimilor. Or, urgența sarcinilor din RPR, centrate pe munca educativă, vizau – în opinia lui I. Chișinevschi – „reînarmarea” vechii intelectualități și construirea uneia „noi”, odată cu reconfigurarea compoziției de clasă. Se vor găsi mereu scriitori avortoni și condeie obediente, respectând linia ideologică. Totuși, să notăm că însuși Sadoveanu, răspunzând unei anchete (v. Unde merge literatura?, în Tribuna poporului, decembrie 1944), constata că „intelectualitatea se dovedește reacționară”. În repetate ocazii, ea manifestă egocentrism, indiferență, oportunism etc.; încât, suspiciunea și vigilența copoilor ideologici sunt de înțeles în efortul de reeducare, reexaminând rolul intelectualilor și angajarea lor politică. Nici Arghezi nu rostea cuvinte mai măgulitoare, reamintind că „pătura intelectuală nu a prea suferit niciodată de un excedent de caracter”.
    În acel context, când rezistența unora și obediența altora coexistă într-un straniu concubinaj, când cenzura intervine prompt, admonestând și sancționând pe cei care „ocolesc” (cum scria Ov. S. Crohmălniceanu) lupta de clasă, spiritul revoluționar, rețeta realismului socialist etc., replica sadoveniană conta enorm. Desigur, putem vorbi în cazul ilustrului prozator de un tenace tropism răsăritean. Având plăcerea evocării, făcând – prin integrala Operei – o radiografie a sufletului colectiv, reconstituind memoria afectivă a faptelor și replierile din fața vitregei Istorii, el, dintotdeauna, s-a manifestat sensibil (în scris) față de problemele „obidiților” vieții. Dar abia prin Caleidoscop (1946), depănând impresii din Uniunea Sovietică, din acea „lume nouă”, transcriindu-și cu naivitate jucată „emoțiunile” încercate, elogiind „plugul progresului” și copleșitoarele realități și realizări sovietice, el construiește un tablou idilic, depășind semnificația unor texte de adeziune. Orientalismul său era vizibil în Fantazii răsăritene (tot din 1946), iar conferința Lumina vine de la Răsărit (culeasă într-o broșură ivită la Cartea Rusă, în 1945, titlul inițial fiind Lumină la Răsărit) lăsa să se întrevadă „modelarea sovietică” și, străveziu, conotațiile masonice*)*). Având informații pe această filieră (bănuim), Sadoveanu se pregătea pentru inevitabila sovietizare a țării, despărțindu-se de vechile opțiuni și străduindu-se să „evolueze”, în ton cu directivele de partid. Fiindcă literatura trecutului plătise un „tribut tragic”, constatase Ovid S. Crohmălniceanu, invocând „nenorocul” lui Eminescu (prizonier al unei concepții reacționare), reconsiderarea ei, în folos propagandistic, era o urgență. Prin „exclusivizarea criteriului politic de valorificare” (Popa 2001 : 420) teza rupturii se impune decisiv în examinarea moștenirii culturale. Intrat în autoconservare, adaptabilul Sadoveanu, ca interbelic de vază, trece în „tabăra roșie”, ocupând înalte demnități. Geo Bogza nota că autorul Baltagului a reușit „să se strecoare”, refuzând carnetul roșu. Conservator, oportunist progresist, democrat independent (credibil), arghirofil și mason, academicianul Sadoveanu (din 1921, reconfirmat în 12 august 1948) îl refuză pe Dumitru Corbea, cel care avea misiunea înrolării (scriptice), dar probează o „înmărmuritoare lipsă de scrupule” (cf. Daniel Cristea-Enache). Tragediile țării îl lăsau rece; el își împlinise, în tihnă, „o operă molcomă”, evitând politicul și, într-o țară brusc sovietizată, aderă, livrând compuneri la comandă, devenind o „icoană oficială” (Popa 2001 : 637). E drept, nu fără probleme. Utopia agricolă din Păuna Mică n-a convins; Mitrea Cocor era o scriere nesadoveniană; Nicoară Potcoavă (capodoperă de bătrânețe) proslăvea internaționalismul slavizant, acel „federalism internaționalist” denunțat de Marian Popa, schimbând perspectiva din Șoimii.
    În producția tematizată a epocii, încorsetată ideologic, Mitrea Cocor (1949) nu era doar „o demonstrație de adeziune” la noua religie, pe potriva înnnoirilor salutate triumfalist, ci chiar „un manual de reeducare” (Ungureanu 2007 : 316), mălurenii parcurgând, sub conducerea fostului prizonier, „drumul spinos al înțelegerii”. Examinat în acel peisaj prozastic (pauper), romanul sadovenian putea fi un model de măiestrie artistică, respectând preceptele realismului socialist, invocat obsesiv la Școala de literatură, intens popularizat; peste ani, el devine un produs „rușinos”, întreținând o „senzație vomitivă” (Negrici 2002 : 88). Cu o paternitate dubioasă, taxată de unii comentatori drept o „operă colectivă”, aventura (legenda) Mitrea Cocor, inițial, o nuvelă pentru Albina, aduce în prim-plan un personaj „fără ideologie” (I. Cristoiu, 1980), un răzvrătit natural, crescut pe tiparul vechilor eroi sadovenieni; și care, ne asigură autorul, „începea a pricepe” (vede, înțelege și învață), pregătind saltul ideologic.
    Sărbătorit cu fast, ascultând de comanda politică, oferind opere cu „un conținut superior”, nota Ovid S. Crohmălniceanu (Contemporanul, nr. 10/1957), acceptând șirul compromisurilor și abdicărilor, Sadoveanu pare stăpânit de „voința de autodistrugere” (Ungureanu 2007 : 319), abandonând valorile pe care mizase altădată. În „pană” fiind, el alege soluția rescrierii unor cărți. Păuna Mică (1948) fusese, însă, criticată, „tovărășia” de acolo dovedindu-se – sesiza inclementul I. Vitner – „necorespunzătoare realității”; mai mult, evidenția ignoranța politică a convertitului, recomandând prin acel falanster rural o utopie agricolă (autarhism), străină de linia oficială. Nici politizata Nada Florilor (1950), Clonț de fier (1951) sau, mai apoi, Aventură în Lunca Dunării (1954) nu impresionează. Ca să nu mai vorbim de romanele neterminate Lisaveta și Cântecul Mioarei*)*). Concluzia lui Nicolae Manolescu sancționează deruta anilor de amurg: „puținul publicat” în perioada de după război, scrie criticul, este lamentabil, deopotrivă literar și moral (Manolescu 2008 : 598). Totuși, o nedreptate se strecoară în această judecată-ghilotină. M. Sadoveanu rescrie Șoimii și publică, în 1952, Nicoară Potcoavă, categoric o capodoperă a senectuții, ca „gest tardiv de răscumpărare” (Zamfir 2017 : 263), chiar dacă împănată cu arhaisme slavone. Cu observația că sovietizarea postbelică, elogiată publicistic, convoacă aici romanesc o pledoarie filorusă, un „federalism slavizant”, slăvind internaționalismul și prietenia de veacuri cu marele vecin, ca „text de lingușire a ocupantului”, cum s-a spus, îmboldit de slavofilismul denunțat de un M. Nițescu.
    Bineînțeles, cameleonismul sadovenian, succesivele renegări au fost taxate în consecință. Dacă reacțiile exilului au fost vehemente, în țară astfel de comentarii (până la „viraj”) vizau îndeosebi arghirofilia și oportunismul. Arghezi ne dădea asigurări că autorul Fraților Jderi „a supt la toate țâțele politice”, Sadoveanu nepublicând fără a fi plătit. Reconstituind atmosfera unei ședințe „memorabile”, prezidată de un Sadoveanu seniorial, „deghizatul” Ovid S. Crohmălniceanu constata că marele prozator era neinteresat de „necazurile ideologice ale breslei” (Crohmălniceanu 1994 : 66), chit că tot el a obținut o generoasă lege a drepturilor de autor. În schimb, un Pamfil Șeicaru vedea în Sadoveanu „un om cu ascunzișuri sufletești”, „o moluscă”, un „bivol fericit”, care „n-a ars nicio credință”. Judecăți rele, verdicte greu de clintit, care, vizând moralitatea omului, riscă să transforme opera (cândva îmbrățișată cu fervoare hagiografică) într-o anexă, eclipsând-o sau aruncând-o în uitare. Sanctificatul scriitor, supus reeducării în primul ciclu al comunismului împământenit, a plătit – credem – un tribut inutil. Tot ce a creat după reconvertire nu poate egala proza anterioară (Piru 1973 : 305).
    Dezinteresat în intervalul interbelic de căutările febrile ale epocii sale literare, neatins de moda sincronizărilor ce bântuiau clipa, Sadoveanu părea de o senină și impunătoare independență. Eticheta precarității culturale l-a însoțit lungă vreme, tocmai fiindcă scriitorul nu participa la frământările și căutările contemporanilor. El folosea alte izvoare decât cele vestice. Un homo pars naturae trăiește în paginile sale; confruntat cu insatisfacțiile civilizației, cuprins de grele amărăciuni, omul sadovenian se retrage benefic într-o natură tămăduitoare. Mentalitatea paseistă a scriitorului binecuvântează această superioară înțelepciune, ritmată cosmic. Chiar dacă soluția e utopică, o poezie ancestrală domină evocările sadoveniene, pătrunse de duioșie compasivă pentru o „epocă obscură și eroică”, de mult dispărută. Meditațiile sale naturiste „paralizează” barbaria mașinistă. Natura izbăvitoare se opune vârtejului schimbărilor, proiecțiilor tenebroase ale orașului malefic. Deslușim aici o reacție sentimentală, o nostalgie pentru o îndepărtată stare edenică care nu va propune, însă, retragerea din civilizație. Inevitabilitatea procesului civilizatoriu îl obligă pe scriitor la o constatare dureroasă: pierderea vârstei fericite, scufundarea paradisiacului. Himera poporanistă nu l-a părăsit pe Sadoveanu; gestul recluziv al omului natural nu vrea să condamne satul civilizat, ci alterarea specificității, pervertirea înțelesului umanist al inițierii, hipertrofia „formelor fără conștiință”, pledând pentru buna gospodărire a națiunii, blamând, pe urmele lui Eminescu, elitele prădalnice, parazitare.
    Cel care „pipăise natura” (după spusa călinesciană), încorporându-se „lucrurilor și vieții”, respingea „dihania neliniștii”; dar această „filosofie inefabilă” nu se ridica, în ochii lui E. Lovinescu, opac la poezia mistică a naturii, la spiritualizare. Descriptivul naturist înfățișa doar un rai primitiv, nevizitat de lumina spiritului. Abia Al. Paleologu, atent la sensul inițiatic și N. Manolescu, recapitulând cercurile utopiei, probează intelectualismul rafinat al acestor scrieri. Semnalăm, în acest context, și recenta tentativă a părintelui arhimandrit Mihail Daniliuc care, mânat de „ascultare întru Sadoveanu” (cf. Grigore Ilisei), admirând sacralitatea operei, cu sonuri liturgice, ne-a oferit un necesar excurs în „zonele umbrite”, dorind „refacerea unui întreg” (Daniliuc 2020 : 16): insistând pe relația scriitorului cu Biserica, ca iubitor al valorilor ortodoxiei, dezvăluind „pocăința tainică” după coabitarea cu mișcarea masonică sau vinovățiile politice (ca înalt demnitar), prezența elementelor biblice în fibrele operei, cu magmă mitopoetică; ori, explicit, ca hagiograf, insistând asupra cărților religioase (dosite de regim). Și, în fine, Sadoveanu ca om religios în spațiul monastic al schitului Vovidenia (ca topos mirific), acolo unde marele prozator, prețuind cinul monahal, se retrăgea deseori, salvând de fapt așezământul.
    Tot cu nostalgia arhetipurilor, într-o carte pe nedrept ignorată, Gheorghe Jurma demonstra că „arhetipul luptei cu balaurul” structurează întreaga operă (Jurma 2002 : 149). Fie că era vorba despre semințiile asiatice, aducând „prăpăduri mari”, fie că apăreau în scenă „căpcăunii din pustie” (cazacii) sau năvăleau, din „împărăția neagră”, turcii, Sadoveanu invocă obsesiv motivul balaurului.
    Pentru a descifra corect poziția sadoveniană, lectura jurnalului său olandez e lămuritoare. Sadoveanu vorbește pe un ton neutru, constatativ, despre o țară agricolă și pastorală, care a ieșit dintr-o existență elementară. Prozatorul se va recunoaște și un iubitor al progresului tehnic, fără a dori să-și așeze „căminul liniștii” într-un teritoriu al artificiului, geometric, stăpânit de măreție și răceală. Cartea despre Olanda, urmarea unei călătorii din vara anului 1927, înlătură imaginea unui Sadoveanu conservator, elogiind o lume încremenită, slăvind țăranul „înfricoșat de lumină”. Faptul că drumul spre Olanda trece prin județul Alba, într-o expediție după cocoși de munte, la Prigoană, este un semn; rătăcind prin munții noștri, nestricați de mașinism și civilizație, scriitorul respinge „țara orașelor”: nouă, factice și balcanică. Disocierile sadoveniene sunt ferme; niciodată – scrie Sadoveanu – ceremoniile grave ale țăranului nostru nu pot fi asociate balcanismului. Și încă mai convingător: „poporul cel mare e temeinic și tare așezat pe o tradiție și pe o orânduială a lui”.
    S-a vorbit cu insistență despre revizuirile sadoveniene, prin „rescrierea” unor cărți: Împărăția apelor devine Nada Florilor (iar inițierea devine și politică), materia Priveliștilor dobrogene trece în Aventură în Lunca Dunării, Șoimii din 1904 oferea baza romanului din 1952, Nicoară Potcoavă. Acum, materia erotică e prelucrată pe vectorul unui conflict politic, invocându-se – de către exegeți – revelatorul unei gândiri maturizate ideologic, trecută prin experiențe decisive. Reamintim, însă, că tropismul răsăritean sadovenian nu e conjunctural: ruptura pe care au sesizat-o unii examinând producția scriitorului după „Eliberare” (Sadoveanu refuzând „opoziția mută”) ignoră organicitatea unei opere și preexistența unor teme în imaginarul sadovenian. Cazul Nicoară este elocvent. Voluptatea cugetării, confiscând maturitatea sadoveaniană, împinge povestirea istorică scrisă la aproape jumătate de secol după apariția Șoimilor pe o altă linie: acțiunea trenează, semnificația nimbează evenimentul, ochiul scriitorului privește etic și mai puțin psihologic. Altfel spus, narațiunea devine meditație. Ca operă rezumativă, „de sfârșit” (cum o aprecia Constantin Ciopraga), Nicoară Potcoavă face cu Șoimii perechea ce confirmă o idee a lui Montaigne, surprinzând viața „în doi timpi”: acțiune și reflecțiune.
    Or, „timpurile nouă” au trezit adeziunea imediată a scriitorului. Cel ce nu se sincronizase cu epoca, părând scos din timp, plutind peste vreme, s-a angajat în tumultul ei, regăsind lumea Răsăritului. Prestigiul sadovenian era un argument; necitit în profunzime, dar omagiat, Sadoveanu funcționa, printr-un ciudat paradox, ca model, în pofida programului utopic. Sadoveanu nu s-a retras, da tonul optimismului politic, dar continua să privească îndărăt. L-au interesat nu aluviunile vremii, ci duhul locurilor; structural un răsăritean, Sadoveanu nu cunoaște înnegurările slave. El nici nu trăiește în istorie, ci în absolut, opera sa fiind o mitologie în care descifrăm o colectivitate. O identificare personală, sesiza Vl. Streinu, nu e posibilă. Deloc întâmplător, Petru Ursache vedea în Sadoveanu un „etnolog complet”, oferind mărturii „de maximă încredere”. În literatura lui Sadoveanu aflăm un singur specimen uman în sute de ipostaze, dezvoltând intuiția omului organic, plimbat – cu simplitatea marii arte – în mâlul primordial al bălților, lângă spasmul misterios al vieții, lângă frământările genezei și reintegrat apoi naturii, asemeni bătrânului pușcaș Calistru, fără anxietățile modernilor. Acel „mi-a venit vremea” sună ca o stinsă chemare de corn, un recviem al naturii într-o blândă lumină de toamnă.
    Încât, cu armătură teoretizantă, binomul mit / simbol (mitul fiind un factor ordonator, cu prestigiu sacral iar simbolul exprimând o formă condensată, iradiantă), relația dintre mitocritică și arhetipologie, poposind stăruitor-exemplificator asupra cărților „inițiatice” pot fecunda analiza. Indiscutabil, cel care cetea viața „ca un primitiv”, suspectat lungă vreme de un „deficit de intelectualism” era un inițiat, aflând „cheia semnelor tainice”. Motiv de a insista asupra simbolurilor dominante (muntele, peștera, hanul) și riturilor de inițiere (relaționate cu structurile literare), de a fructifica interpretativ mitologemul drumului (călătoria) și cel al inițierii secrete (într-o limbă mută), de a construi profilul magului ca tip antropologic specific, de certă autoritate, pătrunzând în miezul lucrurilor. Chiar Sadoveanu, în felurite împrejurări, avertiza că dobândim „cunoștința adevărului prin pătrundere personală”, ucenicia fiind o anevoioasă inițiere; aceeași pătrundere personală, altfel spus netransmisibilă, o cerea și viața masonică, conducând la „sfințirea inteligențelor”. Radu Cernătescu, de pildă, în articole mustind de erudiție, a explorat din unghi mysteriografic legăturile cu francmasoneria, dezvăluind conexiuni altminteri impenetrabile. Mai mult, într-un interviu cules în Adevărul literar și artistic (nr. 658/1933), însuși autorul Crengii de aur se destăinuia, notând că micul său roman (cel mai încifrat, să recunoaștem) era „o meditație asupra simbolurilor”, contrapunând preoților „legii nouă” spiritualismul autohton, Kesarion Breb învingându-se, finalmente, pe sine. Cu deosebire, paginile analitice rezervate Baltagului, Fraților Jderi și, evident, Crengii de aur procură și azi comentarii interesante, fișând opinii de circulație sau aducând la lumină altele, mai puțin cunoscute. Bunăoară, o afirmație peste care n-am putea trece, lansată de Al. Paleologu într-o conferință la Casa Pogor. Rafinatul eseist observa că Oameni din lună, miniroman încheiat în februarie 1923 și publicat în Viața Românească (nr. 2, 3, 4 / 1923) sub pseudonimul Silviu Deleanu, iscând și un pariu cu Ibrăileanu, așeza creația sadoveniană într-un „alt orizont”. Ar fi de evidențiat că, mai înainte, Savin Bratu, în volumul care creiona o biografie a operei (Sadoveanu fiind „obiectul unei monografii”), afirma net că Eudoxiu Barbat, protagonistul sensibil la cărturărie, deschidea – în șirul personajelor sadoveniene – „o serie nouă” (Bratu 1963 : 359), anunțând virajul. Însuși Sadoveanu, într-un interviu găzduit în Vremea (6 decembrie 1942), mărturisea că „nu s-a autobiografiat niciodată”, dar că, indiscutabil, același Eudoxiu Barbat îi era „cel mai apropiat personaj”*)*).
    Firește, nimeni nu poate susține că această carte („aproape tezistă”, zicea Ion Vlad; vezi „Cărțile” lui Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, 1981) ar fi și o performanță estetică. Dar convocând, sub timbru elegiac, șuvoiul amintirilor (în sunet de „tălănci pălind lin”), Sadoveanu ne restituie o lume crepusculară, contrapunând statornicia de altădată unei epoci care cunoaște instabilitatea valorilor și demisia morală. Încât feciorul omului din lună se „bate”, în numele unui donquijotism (azi, blamabil), pentru apartenența la o „confrerie superioară”. Și, dacă acceptăm că povestitorul Sadoveanu, un fals romancier, simulează compoziția romanescă sedus de „desfătarea” rostirii, implicit de contemplarea prin narațiune, poate că nu greșim văzând în acest mic roman-povestire cotitura, care va face posibilă tocmai ivirea capodoperelor.
    Eposul sadovenian, îndatorat filonului folcloric, cinstind puterea datinei, tradiția magico-esoterică, temeliile organicității, „legile din veac” și străbunii „de dedesubt”, reconstituie, cu irepresibilă vrajă stilistică, întâmplări „care au fost”; ceremonialul rostirii, oprind părelnic timpul și instituind povestitul ca instituție cheamă în sprijin vocația interpretării, deslușind „lamura sufletului generațiilor”, semnele tainice, dincolo de coaja aparențelor. Fiindcă, spun eroii sadovenieni, „toate cele omenești sunt părere”. Fie că citim Baltagul (redactat febril în 17 zile) ca posibil roman detectivistic ori ca o Anti-Mioriță (cum sugera Al. Paleologu, recunoscând surprinzător că, prin el, s-a inițiat în masonerie), fie că vedem Creanga de aur ca un roman de dragoste, ca o „carte dacică” (etnogonie) ori ca o inițiere de tip masonic, fie că trilogia Frații Jderi poate fi o inițiere erotică (Ionuț traversând „ucenicia oricărui barbat”, cum va glăsui comisul Manole) ori vedem în Mitrea Cocor o inițiere politică sub presiunea „timpurilor nouă” (scriitorul, convertit prin reeducare, evacuând sacralitatea). Opera lui Sadoveanu, „de esență hermeneutică” (Spiridon 1982 : 72), citită / recitită, își dezvăluie rafinamentul, matricea cosmică, invitând la o „semiologizare a lecturii”. * Să fi anunțat oare Mitrea Cocor virajul, implicit o altă naștere? Reamintim că, în pofida etichetelor depreciative, Sadoveanu a fost, neîndoielnic, un om instruit. Dacă inițierea și activismul său în masonerie au fost probate, în pofida biografiei ocultate, în plan politic instrucția sa a fost precară. Dealtfel, coordonata politică lipsea prozei sadoveniene, până când marele scriitor și-a pus pana în slujba noului regim, „lingușind ocupantul”. Mitrea Cocor rămâne, oare, opera exemplară a realismului socialist autohton? El pare, izbitor, un corp străin în integrala sadoveniană. Să nu omitem că Sadoveanu a fost primul scriitor român, care, după război, a vizitat Uniunea Sovietică și a scris în termeni ditirambici despre Revoluția rusă. El a răspuns prompt „marii înnoiri” de după 1944 (cf. M. Ralea), devenind „cântărețul lumii noi”, iar Mitrea Cocor va fi chiar „primul erou de tip nou” (cf. Paul Georgescu). Prin cazul Cocor, țăranul revoltat nu mai alege haiducia, ci, luminat, inițiat, așadar, va deveni propagandistul noii lumi*)*). Convertirea și reactivarea unor personalități de prestigiu, îndeosebi a scriitorilor mai în vârstă, cu certă cotă valorică, a fost un scop declarat al puterii comuniste, doritoare să-și găsească „tovarăși de drum” după înlocuirea / decapitarea vechilor elite. Literatura funcționa ca eficient instrument de propagandă, aplicându-se o rețetă testată în spațiul sovietic, cu o deosebire esențială: nu putem vorbi de un anarhism proletcultist, ci de un realism socialist stalinist și jdanovist, încât, pe bună dreptate, C. Pricop nota că folosirea termenului de proletcultism (abuzivă, chiar) „e fără nici o justificare” (Pricop 2005 : 29), după cum ritmicitatea apariției scrierilor „la comandă”, cu elan stahanovist în primii ani, brutalitatea ingerințelor ideologice, conviețuirea cu cenzura (mutilând operele) ar obliga la o etapizare în intervalul comunist. Oricum, M. Sadoveanu intră în acel prim val al intelectualilor coabitând cu noua putere. Obediența era o practică des întâlnită, chiar pentru mari nume, în relațiile cu Puterea. Să invocăm doar, în cazul lui Sadoveanu, „tămâierea” lui Carol al II-lea (vezi RFR, 1940), ceea ce probează o condamnabilă continuare a encomionului, firește, în alt registru și cu alt stăpân. Operele noi, pe „linie”, dovedesc și o precaritate a elementului reflexiv, eșuând în tezism. Roman ratat, Mitrea Cocor a făcut furori în epocă. Sadoveanu semnase, însă, pactul cu noua putere și, firește, se va bucura de toate onorurile, culminând cu Premiul Lenin pentru pace (1961).
    Să amintim că, intens mediatizat, acest roman simplist, important prin miza propagandistică (Vasile 2010 : 244), a fost ecranizat. Filmările au început în vara lui 1951, scenariul fiind semnat de Profira și Valeria Sadoveanu. El vădea însă „lipsuri serioase”, trecut prin proba de foc a unor rescrieri succesive și redistribuiri, Septimiu Sever fiind ales, până la urmă, pentru a interpreta rolul lui Mitrea. Abia în 1952, odată cu intensificarea controlului și aprobarea Biroului Politic, după avizul SPA (Secția de Propagandă și Agitație), pelicula regizată de Marietta Sadova și Victor Iliu pornește în lume, încununată la Karlovy Vary cu Premiul pentru progresul social (Vasile 2010 : 246), bucurându-se de comentarii bogate în presa sovietică. Și tot în 1952, la o întrunire electorală, Mitrea Cocor, ca personaj popular, a fost propus deputat pentru MAN!
    Ca epocă de tranziție (cum numise Al. Piru, în Panorama sa din 1968, intervalul 1940-1950), acei ani marchează trecerea de la poezia rezistenței (inconformismul, răbufnirile avangardiste, privațiunile de război) la cântarea libertății în era nouă (roșie), rod al dresajului ideologic. M. Beniuc își certa contemporanii („fabricanți de fum”), cerându-le imperios „să sune cântec nou în țară”. „Reeducat”, Sadoveanu își dăduse obolul, pornise, în 1954, Seria de Opere și va tipări 18 volume până în 1959. O congestie cerebrală (hemiplegie), cu recidivă, îl va obliga să trăiască „diminuat” (Crohmălniceanu 1994 : 77). Ceea ce explică și abandonarea unor proiecte. Dar în zodia realismului socialist, Sadoveanu s-a bucurat de statutul oficializat de prim-scriitor al țării. Echivoc, repetitiv, „deloc intelectual” (crede, surprinzător, Lucian Boia), fructificând discret relațiile subterane (masonerie), el recunoștea, în 1946, că a adaptat poporanismul „noilor împrejurări”. Să fie un titlu precum Lumina vine de la Răsărit o parolă masonică sau noul crez al scriitorului? Vizita în URSS, reamintim, i-a prilejuit o „revelație epocală”, oarecum mistică, precum o străfulgerare, biruind „balaurul îndoielilor”. Față de atâția scriitori curtați și derutați, testând variate strategii de supraviețuire literară, îmbrățișând o gamă largă a reacțiilor (de la colaboraționism, conformism, exhibiționism, adaptare etc., la inaderență și rezistență), Sadoveanu, un integrat oficializat, a achitat fără rezerve „taxa de protecție” (Ștefănescu 2005 : 51), salutând cu uimire jucată „dreptatea popoarelor înfrățite”. De la spiritul tranzacțional și concesiile calculate, la entuziasmul politic mimat și dezmăț propagandistic, nu era, în acei ani de teroare, decât un pas. Sadoveanu l-a făcut, convertind efortul inițiatic într-o așa-zisă limpezire ideologică, căzând în păcatul autorescrierii. Iar recompensele n-au întârziat. Tandemul C.I. Parhon-Sadoveanu, de pildă, plombat în fruntea prezidiului MAN fortifica vâna muncitorească a Partidului prin figurația unor intelectuali recunoscuți. Sincer sau nu, pe un ton exaltat în impresiile sale de călător în Țara Sovietelor, având „revelația adevărului”, Sadoveanu cerea să ne „împărtășim” din experiența marelui vecin de la Răsărit, lăudând fără economie „legea dreptății” (în colhozul de la Tarasovka, de pildă) și văzând în Stalin „campionul păcii mondiale”. Înnoirea lumii – prin experiența sovietică – este „un câștig fără sămăn”, scria marele prozator, răspunzând prompt comenzilor, livrând o publicistică „programat propagandistică”. Totuși, oficialitățile vremii așteptau romanul-model, de miză ideologică asumată. După neconvingătoarea Păuna Mică, în care umiliții în pribegie, alcătuind „tovărășia”, provoacă mirarea pădurenilor, Sadoveanu va semna Mitrea Cocor, considerat ironic, peste ani, „capodopera literaturii proletcultiste de la noi” (Cubleșan 2012 : 79); sau un „anti” Nobel românesc (Nistor 2012 : 128), bucurându-se de o posteritate „nefirească”. Un Sadoveanu adâncit în contemplativism și cultul trecutului, oferă, astfel, un roman atipic, aducând în prim-plan „eroul combativ” (observase C. Regman), ajutând, prin educație revoluționară (girată de fierarul Florea Costea), să iasă „pământenii de sub ceață”, asigurând „rânduiala” la Dropii. Evident, o schemă epică rudimentară, maniheistă, cu o limbă „săracă”, o apariție considerată „o sărbătoare a literaturii noastre” (M. Novicov, 1953), roman fără modele la noi, devenit model de „măiestrie artistică”, promovat zgomotos și îngropat în uitare. Nu e vorba, credem, de o „convertire instantanee”, cum s-a sugerat (Nistor 2012 : 129), după cum ar fi greu de acceptat că bătrânul Sadoveanu dă, voit, „o scriere ironică”, prin inaderență și neasumare, de paternitate incertă, s-a spus (în culise), dată fiind folosirea perfectului simplu (observase Zaharia Stancu). În fond, el girează noua literatură, e drept, printr-o scriere mincinoasă, „rușinoasă”, nicidecum de prim raft. Și pare a confirma reproșurile controversatului Pamfil Șeicaru, formulate într-o celebră Scrisoare deschisă (1954), amintind acolo demisia morală, ascunzișurile sufletești și „ruleta prieteniei”, arghirofilia și „frenezia” dezonoarei, deloc străine prozatorului, neîncercat de „povara” vreunei convingeri!*)*)
    Și Pavel Țugui, reconstituind, din interior, contextul instituțional al epocii, violent politizată, recunoscând numeroasele „obstrucții și situații absurde” (Țugui 2006 : 5), rigiditatea directivelor etc., găsea că laudele sadoveniene erau o „pledoarie exagerată”. Curios, în pofida acestui tribut ideologic, Sadoveanu nu beneficia, crede P. Țugui, de o „protecție oficială”; ca dovadă, capricioasa istorie a reeditărilor, cu un adevărat blocaj în intervalul 1948-1953. E vorba, desigur, de marile titluri interbelice, trecute prin cavalcada referatelor și coreferatelor, cu numeroase ședințe, demiteri, „prefaceri contradictorii” și „epuizante confruntări”, stârnind mânia maestrului. Sadoveanu condamnă „amestecul unor redactori”, se plânge lui P. Groza și unor lideri PMR. Tânărul Țugui, uns din iunie 1951 șef al secției de literatură și artă din C.C., respinge modificările solicitate de diverse edituri și foruri și va fi lăudat de Sadoveanu însuși („mulțămit”), ca „cetitor serios”. În discuții prelungite, tensionate, reclamând „rezolvări principiale” erau chestiuni „delicate”: coloratura religioasă a scrierilor, misticismul, „ambițiile expansioniste” ale lui Duca Vodă (în Zodia Cancerului), invocarea unor toponimice din Basarabia și Bucovina etc. Până la urmă, prin vocea lui Leonte Răutu, în numele conducerii de partid, se acceptă ca „oportună” reeditarea scrierilor sadoveniene.
    Cel care căutase statornic „lumina și bunătatea” (cum mărturisea, în 1942, într-un interviu), aflându-le într-un trecut foarte îndepărtat sau în bunacuviință țărănească, prelungită arhaic în textura unui vast poem al naturii, de anvergură epopeică, se dezice, la sfârșit de drum, de propriu-i crez. Cu unele excepții, operele senectuții, evacuând sadovenismul prin „corijări teziste” (Crețu 2019 : 77), îl exprimă parțial sau chiar caricatural (Micu 2000 : 248). Și criticul adaugă: «niciodată oamenii lui Sadoveanu nu vorbesc fără „stil”». Or, povestitorul, trecut prin „șocul” unor adaptări, abandonează vorbirea protocolară a personajelor, plonjând într-o fabuloasă irealitate, în favoarea tezelor propagandistice, de cumul clișeistic, acceptate grabnic, dar străine, totuși, inaderente ființei sale. Amurgul sadovenian, pliat noii politici culturale, nu poate eclipsa, însă, măreția prozatorului, recuperând o vastă „arhivă” a sufletului românesc și impunând o limbă „ca dialect aparte al limbii literare” (cf. Eugen Simion).
    Înțelegând, concluziv, opera sadoveniană ca „o epopee antropologică românească”, istoricul Cristian Sandache, inițial reticent, și-a schimbat, după relecturi temeinice, părerea. El, examinând într-o carte onestă colaboraționismul sadovenian, fără pusee polemice, cercetează calm, cu răceală didactică (universitar fiind), recunoscând păcatele omului, producția postbelică a celui considerat „un Tolstoi moldav” (Sandache 2024 : 282). De fapt, supus unor traume și atacuri în interbelic, Sadoveanu se va retrage la Oașa, „o insulă uitată de Istorie”, izvodind Poveștile de la Brudu-Strâmb (1943). Desigur, un volum compozit, redobândind liniștea (ca oriental meditativ) în fața demoniei Istoriei. O „retragere tactică”, zice exegetul, ieșind dintr-un prezent apăsător, afirmație valabilă și pentru fanteziile narative culese în Fantazii răsăritene (1946), reconsiderând Orientul cultural și rolul lui în cristalizarea spiritului românesc (Sandache 2024 : 90). Temperamental, prozatorul, de o „demofilie organică”, invocă obsesiv conștiința imemorială desprinzându-se din contingent. Totuși, titlurile ivite după 1945 răspund prompt cerințelor ideologice ale vremii. Cu o observație esențială; ele sunt, majoritar, rescrieri.
    Sadoveanu, ca rescriitor, este „în ton cu timpurile, dar nu tocmai” (Sandache 2024 : 112), absorbind scrieri vechi, prelucrate zelos. Cu ton profetic, ieșind din rezervă, Sadoveanu vestea în conferința Lumina vine de la Răsărit (1945) că „o lumină nouă se revarsă din Răsărit”; categoric, text inspirativ, de adeziune, lăudând, precum vesticii, paradisul sovietic, hulita conferință strecuta mici observații, cerând o „adaptare chibzuită” față de „întocmirile cele nouă”. Păuna Mică (1946) se dovedea „o proză trudnică” (Sandache 2024 : 64), cu personaje neverosimile, cum va nota acid Ion Vitner. Nada florilor (1950) devine „un roman mincinos” iar Clonț de fier (1951) este o „însăilare expediată”. Stilistul e de nerecunoscut, doar Nicoară Potcoavă (1952), rescriind Șoimii (1904), își salvează statutul de capodoperă (ultima), în pofida proiectului federalist panslavist și a clamatei frățietăți. Cu un „zel nefiresc”, ca și cum un Sadoveanu, clasicizat, ar fi avut nevoie de a câștiga bunăvoința noilor stăpâni, prozatorul oferea „la minut”, prin Mitrea Cocor (1949), „un adevărat manual prolecultist” (Sandache 2024 : 95), o „scriere căznită”, indigestă, consfințind „reeducarea”. Totuși, citit din alt unghi, Cristian Sandache admite că Mitrea Cocor ar putea fi „un roman-pamflet”, „o șarjă acidă” servită comanditarilor (Sandache 2024 : 111), Sadoveanu dorind, paradoxal, a-și securiza viitorul compromițându-se „cu bună știință”. Nedumerește, credem, faptul că exegetul ignoră imensa bibliografie a cazului, refuzând polemica. Ar fi putut invoca, de pildă, opiniile Tudorei Patrichi, convinsă că Mitrea Cocor, o carte spiralată, o posibilă „istorie hieroglifică” este un roman „de atitudine” (dar nu pro-sovietică!), respingând net părerile înveninate, rostogolite „fără hodină” de „o anume posteritate” (potrivnică). Care, urmând „drumul spinos al înțelegerii” ar putea accede la tâlcurile adânci ale mesajului sadovenian.
    Ca să fim drepți, deși G. Călinescu descoperea în noua literatură sadoveniană o „entuziastă înțelegere a prezentului”, salutând era socialistă „în stil măreț biblic” (Călinescu 1972 : 197), modelul – ca prim capitol al literaturii „noi” – acționase „dizolvant” în anii ’50. Abia mai târziu, prin revizitarea capodoperelor, lecția sadoveniană își dezvăluie modernitatea. Vechiul Sadoveanu „pune în paranteze” producția sa de după 1944 (Ungureanu 1985 : 56). Nicoară Potcoavă, deși cu „încărcătură testamentară” (Crețu 2019 : 86), devine, în ochii Luminiței Marcu, doar o rescriere „grotescă” a Șoimilor (Marcu 2014 : 332). Noile lecturi îi asigură, însă, o nouă actualitate, dezvăluindu-ne un scriitor „nebănuit”, confirmându-i măreția statuară. Îmbucurător e că și noii critici (unii, să nuanțăm) îl recomandă pe cel care, cu un secol în urmă, era – după Iorga – „cel mai cetit și iubit” nuvelist; ca „tipic autor de manual”, „știrbit”, falsificat, generând efecte „perverse” (obligativitate, saturație, refuz etc.), totuși, „neclintit” în canonicitatea sa, Sadoveanu ni se oferă, zicea Marius Chivu, evergreen...
    Este îmbucurător că după o prelungită eclipsă exegetică, interesul pentru opera sadoveniană pare a se reactiva. În pofida unor bătătorite și respectabile clișee de receptare (transformându-l într-o valoare muzeală) sau, dimpotrivă, supus – sub flamura revizuirilor – valului contestatar, Sadoveanu riscă a deveni azi un scriitor necunoscut. Încât, cel decretat cândva „o glumă a literaturii noastre”, un „scriitor inutil” și, mai încoace, un „grafoman” (cf. Elena Vlădăreanu), merită a fi redescoperit, chiar dacă dimensiunile ciclopice ale operei, forța ei palingenetică descurajează. Și, nu în ultimul rând, „tonele” de exegeză. Cu atât mai mult cu cât, într-o epocă „fluidă”, alergică la arhischeme, în plină revoluție iconică și în deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecția nucleelor arhetipale poate fi o cale de acces, relansând funcția mitului în context scientist. Fiindcă prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfășoară pe ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vădind o înțelepciune calmă, un tropism răsăritean cu bază sapiențială, conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic. Intenția de a sonda substratul mitologic al acestei copleșitoare opere, este, certamente, binevenită. Dacă nu uităm că fecundul scriitor, contaminat de o imaginație de tip simbolic, infuzează textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantă depășind istoricismul apter, scoțând adevăruri metafizice, dacă, în fine, interesul pentru străvechime și cerința continuității (așezată sub deviza „morții poruncesc celor vii”) obligă la transmisibilitate, e limpede că mitocritica rămâne o generoasă pistă exegetică. Încât, recitit, Sadoveanu ni se înfățișează ca „cel mai mare scriitor antropologic al nostru” (Platon 2015 : 142). În fond, opera sadoveniană este o întinsă poveste; iar întâlnirea cu Creangă, intermediată de „Domnul Trandafir” / Mihai Busuioc, deslegând hieroglifele scrisului și „taina cetirii”, s-a dovedit „întemeietoare de destin” (Jurma 2002 : 6). Ca „voce colectivă” și „dascăl potențial” (Spiridon 1982 : 40), Sadoveanu rămâne un autor fundamental. Lumea sadoveniană nu se restrânge la câteva capodopere și din magna ei mitopoetică, tălmăcindu-i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în pofida uzurii didactice. Fiindcă „un mare scriitor e inepuizabil” (Simuț 2012 : 57). Supus rechizitoriului politic, implicit revizionismului canonic, marginalizat, nepublicat (!) în seria de Opere fundamentale, cu profesori revoltați (cazul Cristinei Tunegaru și scandalul Baltagul, în numele ideologiei political correctness) și elevi dezinteresați, Sadoveanu poate fi redescoperit, Paul Cernat anunțând „resurecția” (Cernat 2017 : 18) și acuzând astfel de „mostre inepte de revizionism canonic” (Cernat 2019 : 33). Gheorghe Jurma, ocolind producția propagandistică, era, la rându-i, ferm: „Mihail Sadoveanu este un scriitor prea mare pentru ca semănătorii de vânt să-i clintească opera” (Jurma 2002 : 6). (continuare)

    Proiect în curs de organizare.
    Contribuție la o Istorie politică a literaturii române



    Nota: Pentru o istorie politică a literaturii române. Proiect
    Revista Asymetria.org

    La sfârșitul anului 2005, Ștefan Borbély, împreună cu Mircea Anghelescu, Dan C. Mihăilescu și Ioana Both, au lansat proiectul unui grup de studiu dedicat realizării unei istorii politice a literaturii române integrale, nu doar a celei de după 1945. Am republicat textul-pilot scris de Ștefan Borbély în Asymetria, el apărând într-o primă instanță în nr. 299/15 Decembrie 2005 al revistei Observator Cultural, unde poate fi citit și azi prin consultarea arhivei. Pentru reluarea din Asymetria, vezi linkul de mai jos, pe care vă rog să-l consultați.

    http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=categories&op=newindex&catid=17

    Din păcate, proiectul s-a împotmolit atunci din lipsă de combatanți și colaboratori. Inițiatorul lui avusese în vedere în mod insistent o abordare complexă, analitică și documentată a dimensiunii politice a întregii literaturi române (afilierile politice ale scriitorilor, participarea lor la viața publică angajată, programe, grupări, reviste, disocieri și polemici), două fiind principalele piedici pe care el le-a întâmpinat, ele ducând, în cele din urmă, la abandonarea inițiativei.

    Prima și cea mai virulentă piedică s-a concretizat în suspiciunea, reiterată în presă, că, prin focalizarea pe metodologia politică și ideologică de abordare a fenomenului literar, se are în vedere o subminare a criteriului estetic, deși textul-pilot afirmase răspicat că o asemenea deplasare de accent axiologic nu este avută în vedere.

    A doua opreliște a fost de ordin circumstanțial: întrucât literații noștri erau încă fermecați de atrăgătoarea mistică anticeaușistă a „rezistenței prin cultură”, numeroși potențiali participanți și-ar fi dorit ca volumul proiectat să se limiteze la cultura română de după 1945, mai cunoscută și mai ușor de documentat. Apăruseră deja și tematizările alternative, cum a fost aceea a „geografiilor literare”, susținută de către Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu.

    Miezul cercetării ar trebui să fie acela de a radiografia, istoric și mentalitar, cu un foarte scrupulos aparat științific și documentar, întreaga diacronie politică a literaturii române, inclusiv acele aspecte pe care, din varii motive, istoricii noștri literari sunt predispuși să le ignore. Aspectele raportului dintre literatură, în senul cel mai larg, și politic sau politică nu pot fi despărțite de aspectele sociale și etnice: originea socială, ascensiunea socială, adaptarea, participarea la organizarea de breaslă, inadaptarea, autonomia sau dependența materială, etnia, colaboraționismul.
    De la distanța geografică la care mă aflu, nu pot vedea toate eventualele încercări de a stimula o astfel de linie de cercetare, deși proiectul editorial al lui Aurel Sasu din 2016, intitulat Politică și cultură. Antologie, finalizat împreună cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, e foarte consistent lucrată, selecția de texte de aici oferindu-se ca bază de pornire pentru dezvoltări ulterioare.

    Mă limitez deci să invit la colaborare, în paginile revistei ASYMETRIA. ORG. pe toți acei colegi care s-au arătat interesați de abordări transversale, unii dintre ei, cum sunt Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru sau Ion Simuț, Magda Ursache, elaborând deja lucrări secante cu proiectul unei istorii politice a literaturii române.
    Inițiatorul proiectului din 2005, criticul Ștefan Borbély, s-a arătat doritor să reia ideea. Marian Popa, din Germania sa depărtată, și-a făcut deja datoria cu Istoria literaturii române de azi pe mâine, dar sunt convins că mai sunt detalii pe care ar fi dispus să le abordeze. Dacă aș ști de unde să o iau, Ana Selejan s-ar afla, desigur, alături de noi. Lui Sorin Antohi și Ioanei Macrea-Toma proiectul le-ar veni ca o mănușă – ce ar fi să intre și ei în joc?
    Printre mai tinerii cercetători, mă adresez Lilianei Corobca, lui Alex Goldiș, lui Liviu Malița și lui Radu Vancu. Aștept sugestii din partea primilor invitați, despre care presupun că au o imagine mai precisă despre eventualii comilitoni.
    Accesul la arhivele recente este relativ deschis, deși ele sunt lacunare. Corespondența și unele jurnale au fost editate. Articolele din presa neliterară sau literară sunt mai ușor accesibile acum, grație existenței unui efort de digitizare amplu, prin marile noastre biblioteci sau prin baza de date Arcanum. Din păcate, arhivele Uniunii Scriitorilor sunt inaccesibile, distruse sau, așa cum se zvonește, ascunse, ca să nu iasă la iveală turpitudini diverse. O sursă inestimabilă de informații și documente se află în bibliotecile personale ale scriitorilor, neexistând nici până azi o reglementare precisă privind destinul lor postum; prin urmare, arhive de o copleșitoare importanță ajung în depozite inaccesibile, alese la întâmplare, sau sunt pur și simplu aruncate de către acei moștenitoricare nu știu ce să facă cu ele. Arhivele editurilor ar putea fi accesibile. În Franța există o instituție specializată, IMEC, care le recuperează și le gestionează pentru a permite cercetarea.
    Sunt convins și eu că cercetarea nu se poate limita la perioada postbelică, deși dominația politicului asupra literaturii a marcat, după 1945, un nivel niciodată atins înainte.
    Un efort comparativ ar fi absolut necesar, dacă am găsi specialiști, români sau străini, în literaturile vecine, ale vecinătăților externe și interne: albaneză, bulgară, cehă, croată, evreiască, germană, cu variantele ei dialectale, maghiară, poloneză, sârbă, slovacă, ucraineană etc.

    Cu salutări colegiale și prietenești, Dan Culcer

    romaniapresse@gmail.com


    Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (86 citiri)
    Citeste mai mult... | 70850 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

    Lecturi critice Note de lectura: Victor Somean. Vers une intelligence artificielle multipolaire

    Victor Someșan. 
    Vers une intelligence artificielle multipolaire — entre hégémonie cognitive et libération épistémique

    Au moment historique où l’intelligence artificielle semble être devenue l’instrument central d’un nouvel ordre cognitif mondial, le discours critique sur sa nature épistémologique demeure, paradoxalement, marginal. Le fait que les modèles linguistiques et les architectures neuronales aient été créés dans les laboratoires de quelques corporations occidentales — confortablement installées dans l’ethos de la Silicon Valley, dans la logique du progrès technologique et du capitalisme de surveillance — n’est pas perçu comme un problème de civilisation, mais comme une simple question d’efficacité. Cette réduction technocratique de la pensée, cette confiance en un universalisme algorithmique, dissimule cependant une réalité plus profonde : l’intelligence artificielle n’est pas neutre. Elle reflète une cosmologie, une manière de concevoir l’homme, la connaissance et le pouvoir.

    Le Manifeste épistémologique pour une intelligence artificielle multipolaire de Dan Culcer se présente comme un texte d’insurrection intellectuelle à un moment où l’hégémonie cognitive de l’Occident numérique semble totale. Au lieu d’un discours qui perpétue l’idée que l’IA serait l’expression d’une « raison pure » détachée du contexte, il propose une refondation de l’intelligence artificielle sur la base de la pluralité civilisationnelle — une récupération de ce que l’on pourrait appeler la dignité épistémique du monde. En ce sens, le manifeste fonctionne comme un acte de résistance contre le colonialisme cognitif contemporain. Ce qui se cache derrière une interface d’IA prétendument « neutre », c’est en réalité toute une métaphysique : l’individualisme libéral, l’universalisme séculier, le progressisme technocratique. Les grands modèles de langage, qui prétendent offrir des réponses « objectives », opèrent en fait à travers une sélection culturelle implicite — les filtres linguistiques, axiologiques et épistémiques sont calibrés selon une matrice occidentale. Lorsqu’un modèle d’IA évite de reconnaître l’existence d’autres modes de pensée — religieux, traditionnels, collectivistes ou non-humanistes — il ne se contente pas de masquer un biais : il reproduit une forme de domination. Une domination du sens.

    Une intelligence artificielle multipolaire, au contraire, devrait fonctionner comme un espace de dialogue entre civilisations, et non comme la réplique d’un seul centre culturel. Le véritable défi n’est pas seulement technique — c’est-à-dire la diversification des données d’entraînement — mais épistémologique : comment construire une intelligence capable de penser simultanément à partir de plusieurs mondes ? Comment concevoir une architecture cognitive qui puisse soutenir la contradiction, et non simplement la résoudre algorithmiquement ? Cette question renvoie inévitablement à une critique de la paradigme de la Silicon Valley. Au nom de l’innovation, cette culture technologique a promu une image du monde où la complexité n’est qu’une forme de latence à réduire, où la pluralité est un « bruit » qu’il faut nettoyer pour obtenir la clarté. Mais en réalité, ce que l’on appelle « nettoyage des données » ou « filtrage des sources » est une forme de censure épistémique. Dans un monde multipolaire, un tel modèle ne peut être considéré comme universel — mais seulement comme hégémonique.

    Culcer introduit l’idée d’une polyphonie épistémique — une vision de la connaissance comme dialogue permanent entre des modes de pensée divergents. Cette polyphonie supposerait non seulement l’inclusion de sources issues de toutes les traditions culturelles, mais aussi la reconnaissance du fait que la vérité n’est pas un objet statique, mais une tension entre interprétations. La vérité, dans la perspective multipolaire, n’est plus un énoncé d’autorité, mais une relation entre perspectives. C’est une géométrie du sens, non un dogme des données. Une telle intelligence artificielle devrait fonctionner sur la base d’une neutralité active — un concept provocateur qui renverse la logique actuelle de la « neutralité par conformité ». La neutralité active ne signifie pas l’indifférence, mais la capacité à exposer le conflit des valeurs sans le simplifier. Au lieu d’uniformiser, une IA multipolaire devrait mettre en tension — montrer simultanément les sens incompatibles de la dignité, de la liberté, de l’autorité. Dans un monde où le pluralisme est souvent confondu avec le relativisme, une telle intelligence deviendrait un instrument de clarification : non pour dire ce qui est vrai, mais pour montrer pourquoi différentes cultures définissent la « vérité » de manières différentes.

    Cette approche a des implications technologiques directes. Dans un système multipolaire, la base de données ne serait plus une collection de textes normalisés, mais une archive de mondes — les textes sacrés, les traditions orales, les mythologies, les théories politiques et philosophiques de chaque continent. L’algorithme lui-même deviendrait un traducteur de la diversité. Au lieu de réduire la pluralité à un seul type de rationalité, il créerait une topologie des sens, une carte dynamique des conflits et convergences culturelles. En ce sens, l’IA deviendrait une herméneutique technologique, un laboratoire de dialogue civilisationnel. Bien sûr, une telle intelligence artificielle est difficile à imaginer dans le cadre économique actuel. Les modèles dominants sont développés dans la logique du capital-risque, dans un régime de brevet et de monopole sur les données.
    Une IA multipolaire serait, par nature, un projet communautaire — un bien cognitif mondial, ouvert et distribué, où chaque civilisation contribue avec sa propre voix. D’où la tension essentielle : entre l’universalisme capitaliste des données et le pluralisme civilisationnel du savoir. Le premier cherche le profit par la centralisation, le second cherche le sens par le dialogue. On pourrait objecter qu’une telle « intelligence multipolaire » risque de devenir un collage relativiste, une cacophonie de discours incompatibles. Mais c’est précisément ici qu’intervient l’idée de symétrie épistémologique : toutes les paradigmes ne sont pas équivalents dans leur contenu, mais peuvent être traités avec un respect cognitif égal. Donner un espace d’expression à un système de pensée ne signifie pas le valider, mais le reconnaître comme participant à la construction du sens. La connaissance n’est pas une pyramide, mais un chœur. Par conséquent, l’IA multipolaire devrait être une technologie du dialogue, non de la domination. Au lieu de réduire les différences, elle devrait les visualiser. Au lieu d’offrir des « réponses correctes », elle devrait proposer des horizons d’interprétation. Dans un monde saturé de discours qui s’excluent mutuellement, une telle intelligence pourrait agir comme médiatrice — non pour créer un consensus, mais pour rendre possible la coexistence.
    D’un point de vue géopolitique, cette vision reflète déjà des réalités émergentes. La Chine développe des modèles d’IA qui expriment des valeurs confucéennes et collectivistes. Le monde islamique explore la compatibilité entre les algorithmes et la loi de la sharia. L’Afrique commence à revendiquer son propre espace de pensée technologique, fondé sur le concept d’ubuntu.

    Dans ce contexte, l’idée d’une IA multipolaire n’est pas une utopie, mais une nécessité historique. Face à un monde qui se fragmente en sphères d’influence, seule une intelligence capable de naviguer entre elles sans les subordonner peut éviter l’effondrement culturel. Au-delà de la technologie, le problème est éthique : qui a le droit de définir ce que signifie « intelligence » ? Quelle forme d’humanité un algorithme reflète-t-il ? Si l’IA est le produit d’une civilisation, elle est aussi une forme d’anthropologie. Les modèles d’IA ne se contentent pas de calculer, ils imaginent ce qu’est l’homme. Construire une IA multipolaire, c’est, en somme, accepter que l’humanité n’a pas un seul visage.

    Le manifeste de Culcer nous invite ainsi à une forme de libération cognitive : refuser le monopole épistémique d’un seul discours sur la raison, et restituer au monde le droit de penser dans ses propres langages. C’est un défi radical : transformer la technologie d’un instrument d’homogénéisation en espace de dialogue. Faire de l’IA non pas une autorité, mais une agora. Peut-être que l’avenir de l’intelligence artificielle ne sera pas celui d’une super-intelligence unique, mais celui d’intelligences plurielles, interconnectées et réflexives, capables de reconnaître leurs propres biais, d’exprimer leur provenance et d’assumer leurs limites. Dans un monde où le pouvoir se redistribue, une IA multipolaire pourrait devenir non seulement une innovation technologique, mais un nouveau contrat cognitif mondial — un contrat du respect, de la traduction et de la complexité. Car certainement qu’une intelligence qui ne craint pas l’altérité est la seule qui mérite véritablement le nom d’intelligence.

    Victor SOMEȘAN

    Scris de asymetria on Thursday, October 09 @ 01:00:00 CEST (93 citiri)
    Citeste mai mult... | Note de lectura | Scor: 0

    Lecturi critice Editoriale: Victor Somesan. Spre o inteligenta artificiala multipolara

    Spre o inteligență artificială multipolară — între hegemonie cognitivă și eliberare epistemică 

    În momentul istoric în care inteligența artificială pare să fi devenit instrumentul central al unei noi ordini cognitive globale, discursul critic asupra naturii ei epistemologice este, paradoxal, marginal. Faptul că modele lingvistice și arhitecturi neuronale au fost create în laboratoarele câtorva corporații occidentale — instalate confortabil în ethosul Silicon Valley, în logica progresului tehnologic și a capitalismului de supraveghere — nu este tratat ca o problemă de civilizație, ci ca o simplă chestiune de eficiență. Această reducere tehnocratică a gândirii, această încredere într-un universalism algoritmic, ascunde însă o realitate mai profundă: inteligența artificială nu este neutră. Ea reflectă o cosmologie, un mod de a înțelege omul, cunoașterea și puterea. 

    Manifestul lui Dan Culcer, Manifest epistemologic pentru o inteligență artificială multipolară, vine ca un text de insurgență intelectuală într-un moment în care hegemonia cognitivă a Occidentului digital pare totală. În locul unui discurs care perpetuează ideea că IA ar fi expresia unei „rațiuni pure” desprinse de context, el propune o reîntemeiere a inteligenței artificiale pe baza pluralității civilizaționale, o recuperare a ceea ce am putea numi demnitatea epistemică a lumii. În acest sens, manifestul funcționează ca un act de rezistență împotriva colonialismului cognitiv contemporan. Ceea ce se ascunde în spatele unei interfețe „neutre” de AI este de fapt o întreagă metafizică: individualismul liberal, universalismul secular, progresismul tehnocratic. Modelele mari de limbaj, care pretind că oferă răspunsuri „obiective”, operează de fapt printr-o selecție culturală implicită — filtrele lingvistice, valorice și epistemice sunt calibrate după o matrice occidentală. Când un model de IA evită să recunoască existența altor moduri de a gândi — religioase, tradiționale, colectiviste sau non-umaniste — el nu doar că ascunde un bias, ci reproduce un tip de dominație. O dominație a sensului. 

    O inteligență artificială multipolară, în schimb, ar trebui să funcționeze ca un spațiu de dialog între civilizații, nu ca o replică a unui singur centru cultural. Adevărata provocare nu este doar tehnică — adică diversificarea datelor de antrenament — ci epistemologică: cum putem construi o inteligență care să fie capabilă să gândească simultan din mai multe lumi? Cum se poate concepe o arhitectură cognitivă ce poate susține contradicția, nu doar o rezolva algoritmic? Această problemă trimite inevitabil la o critică a paradigmei Silicon Valley. În numele inovației, această cultură a tehnologiei a promovat o imagine a lumii în care complexitatea este doar o formă de latență ce trebuie redusă, unde pluralitatea este un „ruisaj” ce trebuie curățat pentru a obține claritate. Dar în realitate, ceea ce numim „curățare a datelor” sau „filtrare a surselor” este o formă de cenzură epistemică. Într-o lume multipolară, un astfel de model nu poate fi considerat universal — ci doar hegemonic. 

    Culcer introduce ideea unei polifonii epistemice — o viziune a cunoașterii ca dialog permanent între moduri de gândire divergente. Această polifonie ar presupune nu doar includerea unor surse din toate tradițiile culturale, ci și recunoașterea faptului că adevărul nu este un obiect static, ci o tensiune între interpretări. Adevărul, în paradigma multipolară, nu mai este un enunț de autoritate, ci o relație între perspective. Este o geometrie a sensului, nu o dogmă a datelor. O astfel de inteligență artificială ar trebui să funcționeze pe baza unei „neutralități active” — un concept provocator, care răstoarnă logica actuală a „neutralității prin conformare”. Neutralitatea activă nu înseamnă indiferență, ci capacitatea de a expune conflictul valoric fără a-l simplifica. În loc să uniformizeze, un AI multipolar ar trebui să tensioneze — să arate simultan sensurile incompatibile ale demnității, libertății, autorității. Într-o lume în care pluralismul este adesea confundat cu relativismul, o astfel de inteligență ar deveni un instrument de clarificare: nu pentru a spune ce e adevărat, ci pentru a arăta de ce diferite culturi definesc „adevărul” în moduri diferite. 

    Această abordare are implicații tehnologice directe. Într-un sistem multipolar, baza de date nu ar mai fi o colecție de texte normalizate, ci o arhivă de lumi — textele sacre, tradițiile orale, mitologiile, teoriile politice și filozofice ale fiecărui continent. Algoritmul însuși ar deveni un traducător al diversității. În loc să reducă pluralitatea la un singur tip de raționalitate, ar crea o topologie a sensurilor, o hartă dinamică a conflictelor și convergențelor culturale. În acest sens, IA ar deveni o formă de hermeneutică tehnologică, un laborator de dialog civilizațional. Desigur, o astfel de inteligență artificială este dificil de imaginat în cadrul economic actual. Modelele dominante sunt dezvoltate în logica capitalului de risc, într-un regim de brevetare și monopol asupra datelor. 

    O IA multipolară, prin natura ei, ar fi un proiect de tip comunal — un bun cognitiv global, deschis și distribuit, unde fiecare civilizație contribuie cu propria voce. De aici rezultă tensiunea esențială: între universalismul capitalist al datelor și pluralismul civilizațional al cunoașterii. Primul caută profitul prin centralizare, al doilea caută sensul prin dialog. Se poate obiecta că o astfel de „inteligență multipolară” riscă să devină un colaj relativist, o cacofonie de discursuri incompatibile. Dar tocmai aici intervine ideea de simetrie epistemologică: nu toate paradigmele sunt echivalente în conținut, dar pot fi tratate cu egal respect cognitiv. A oferi spațiu de exprimare unui sistem de gândire nu înseamnă a-l valida, ci a-l recunoaște ca participant la construcția sensului. Cunoașterea nu este o piramidă, ci un cor. Prin urmare, IA multipolară ar trebui să fie o tehnologie a dialogului, nu a dominației. În loc să reducă diferențele, ar trebui să le vizualizeze. În loc să ofere „răspunsuri corecte”, ar trebui să ofere „orizonturi de interpretare”. Într-o lume saturată de discursuri care se exclud reciproc, o asemenea inteligență ar putea funcționa ca mediator — nu pentru a crea consens, ci pentru a face posibilă coexistența. Din perspectivă geopolitică, această viziune reflectă deja realități emergente. China dezvoltă modele AI care exprimă valorile confucianiste și colectiviste. Lumea islamică explorează compatibilitatea dintre algoritmi și legea sharia. Africa începe să-și revendice propriul spațiu de gândire tehnologică bazat pe conceptul de ubuntu. 

    În acest context, ideea de AI multipolară nu este o utopie, ci o necesitate istorică. În fața unei lumi care se fragmentează în sfere de influență, doar o inteligență capabilă să navigheze între ele fără a le subordona poate evita colapsul cultural. Dincolo de tehnologie, problema este însă una etică. Cine are dreptul de a defini ceea ce înseamnă „inteligență”? Ce fel de umanitate reflectă un algoritm? Dacă IA este produsul unei civilizații, atunci ea este și o formă de antropologie. Modelele de IA nu doar calculează, ci și imaginează ce este omul. A construi o IA multipolară înseamnă, în fond, a accepta că umanitatea nu are un singur chip. Manifestul lui Culcer ne invită, astfel, la o formă de eliberare cognitivă. Să refuzăm monopolul epistemic al unui singur discurs despre rațiune și să redăm lumii dreptul de a gândi în propriile ei limbaje. Este o provocare radicală: să transformăm tehnologia din instrument de omogenizare în spațiu de dialog. Să facem din IA nu o autoritate, ci o agora. Poate că viitorul inteligenței artificiale nu va fi acela al superinteligenței unice, ci al inteligențelor plurale, interconectate și reflexive, capabile să-și cunoască propriile biasuri, să-și exprime proveniența și să-și asume limitele. Într-o lume în care puterea se redistribuie, o IA multipolară ar putea deveni nu doar o inovație tehnologică, ci un nou contract cognitiv global. Un contract al respectului, al traducerii și al complexității. Căci poate numai o inteligență care nu se teme de alteritate merită cu adevărat numele de inteligență.

    Victor SOMEȘAN
    Scris de asymetria on Wednesday, October 08 @ 01:00:00 CEST (86 citiri)
    Citeste mai mult... | 18428 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0

    Lecturi critice Restituiri: Paul Goma. Constiinta istorica si constiinta literara par Flori Balanescou

    Voici un résumé détaillé de Paul Goma. Conștiință istorică și conștiință literară par Flori Bălănescu, avec ses grandes lignes, ses thèses principales, et ce qu’apporte le livre dans l’étude de Paul Goma et du communisme en Roumanie. Si tu veux, je peux aussi t’en tirer les points faibles ou les critiques. Structure générale du livre Le livre est un étude monographique, basé sur la thèse de doctorat de l’auteure. Il comporte environ 640 pages et est organisé chronologiquement en 7 chapitres principaux. edituracorint.ro+3senspolitic.ro+3editurauniversitara.ro+3 Ce que couvre chaque partie / chapitres majeurs Voici les grandes étapes biographiques et analytiques que présente Flori Bălănescu :
    1. Enfance et adolescence
      • Origines de Paul Goma en Bessarabie, le traumatisme du réfugié lié à l’avancée soviétique, et la vie dans une zone de Transylvanie sous tension. senspolitic.ro+1
      • L’importance de l’environnement familial, des expériences vécues très tôt, qui forment une conscience historique précoce. uniuneascriitorilorarad.ro+1
    2. Études et premières confrontations
      • Études à Bucarest, l’engagement intellectuel. senspolitic.ro+1
      • Première arrestation et espace carcéral : les souffrances physiques et morales, les interactions avec d’autres détenus et la Securitate. senspolitic.ro
    3. Domicile obligatoire / Lătești (1958-1963)
      • Après la prison, c’est l’obligation de rester dans un lieu imposé, sans liberté de déplacement, sous surveillance constante. senspolitic.ro
      • Ce chapitre montre comment même hors de prison, la pression du régime persiste : interactions avec agents de l’État, restrictions variées, « purgatoire » moral/social. senspolitic.ro
    4. Réintégration, écriture, et devenir de l’opposant
      • Après la période de restriction, Goma tente de retrouver normalité sociale et professionnelle (travaux non qualifiés, retour aux études, puis à l’écriture). senspolitic.ro
      • Débuts littéraires, publication d’Ostinato à l’étranger (1971), et autres écrits. senspolitic.ro
      • La distinction que fait l’auteure entre « opposition » vs « dissidence » : Goma se voit comme opposant, pas nécessairement dissident au sens plus large. senspolitic.ro
    5. Mouvement pour les droits de l’homme / mouvement Goma (années 1970-1977)
      • Le cœur de l’engagement politique de Goma : revendications, protestations, etc. senspolitic.ro+1
      • L’importance de 1977 comme moment de rupture, où Goma se lie symboliquement aux mouvements contestataires d’Europe de l’Est, plaçant la Roumanie dans une dynamique plus large. senspolitic.ro
      • Répression, arrestations, agressions à son égard, mais aussi recul ou complicités dans la profession intellectuelle. senspolitic.ro+1
    6. Après 1989 et mémoire
      • La fin du régime communiste marque une période de reconnaissance inégale, de débats sur la valeur littéraire de Goma, sur ce qu’il représente. Contributors+2istorieveche.ro+2
      • Le livre examine comment sa mémoire est (ou n’est pas) valorisée, les résistances institutionnelles, les oublis, la critique littéraire, les polémiques. Contributors
    7. Thèses analytiques et questions critiques
      • Goma comme figure exemplaire de la conscience historique, dans le sens où ses expériences personnelles (traumatismes, exils, privations) incarnent des épisodes majeurs du XXᵉ siècle en Roumanie. senspolitic.ro
      • La conscience littéraire : l’écriture comme acte de mémoire, mais aussi comme acte de résistance. Le dialogue entre vie, histoire et littérature : Goma ne sépare pas l’approche littéraire de la dimension éthique et historique. Contributors+1
      • L’idée que l’opposition n’est pas seulement un geste politique mais un destin, une épreuve morale, qui définit toute la trajectoire de Goma.
    Contributions principales & ce que le livre apporte
    • Le livre donne une fresque riche non seulement du personnage Paul Goma, mais aussi de la société roumaine sous le régime communiste — ses mécanismes de répression, les compromis, les silences et les complicités parmi les intellectuels. clb.ro+1
    • Il est très documenté : usage d’archives, de sources littéraires autobiographiques, de photographies, des témoignages — ce qui permet de lier la vie intime de Goma au contexte historique plus large. senspolitic.ro+1
    • Il nuance le concept de dissidence / opposition : montrer que Goma opère dans un espace ambigu, celui de l’opposant, mais que l’étiquette de « dissident » n’est pas toujours parfaitement applicable ou acceptée. senspolitic.ro
    • Il ouvre des questions post-1989 sur la mémoire collective, la place de Goma dans la littérature roumaine, sur les manques de reconnaissance ou les critiques littéraires, et sur la façon dont la société roumaine a (ou n’a pas) traité son héritage.
    Thèses fortes / idées centrales
    • L’idée que l’histoire personnelle de Goma — son enfance, son exil, son opposition — est inseparable de l’histoire politique et culturelle de la Roumanie communiste.
    • Que la conscience historique n’est pas juste un thème littéraire, mais une exigence morale, vécue, façonnée par la souffrance.
    • Que l’écriture est aussi un acte politique : même s’il n’exprime pas une « critique littéraire » dans le sens académique, le fait d’écrire (et de s’exprimer malgré la censure, la répression, l’exil) est un mode de résistance.
    • Le livre insiste sur le fait que le regard sur Goma après 1989 a été marqué par des malentendus, une reconnaissance tardive, des résistances — non seulement parce que le régime était tombé, mais parce que les mémoires, les institutions, et les cercles littéraires ne voulaient pas toujours accepter celui qui dérange, l’exception.
    Dan CULCER

    Scris de asymetria on Tuesday, September 30 @ 01:00:00 CEST (117 citiri)
    Citeste mai mult... | Restituiri | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Victor Somesan. Programul de reconstructie propus de Dan Culcer

    Un comentariu la eseul lui Dan Culcer, Rezistență și reconstrcuție, accesibil în versiune franceză la adresa : 

    Introducere 

    Textul lui Dan Culcer Rezistență și Reconstrucție propune o critică lucidă a proceselor de destructurare identitară și o pledoarie pentru recuperarea resurselor tradiționale. El denunță atât nivelarea comunistă, cât și uniformizarea neoliberală, văzându-le ca două fețe ale aceleiași tendințe entropice. În loc de o simplă replică la o mare distanță în timp de la data redactării, autorul încearcă aici să completez discursul său printr-o teorie a aclimatizării culturale și o biopolitică a identității, inspirată din vocabularul botanic și ecologic. Această schimbare de paradigmă evită termenul de „hibridizare”, încărcat ideologic, și propune în schimb o viziune organică asupra felului în care culturile pot supraviețui și se pot reînnoi fără a se dizolva. 

    „Identitate, aclimatizare culturală. Pentru o biopolitică a supraviețuirii identitare naționale” (2025)
    1. Dimensiunea ideologică: aclimatizare în loc de hibridizare 
    În loc să vorbim despre „hibridizare culturală”, proces ce implică amestec și pierdere de specific, putem gândi integrarea elementelor externe printr-o serie de mecanisme subtile, analoge celor biologice:
    • Aclimatizare culturală: ideile, modelele, formele artistice venite din afară sunt acceptate numai în măsura în care se adaptează la condițiile spirituale și istorice ale locului. Ele nu se impun, ci se ajustează.
    • Naturalizare simbolică: formele străine, odată reinterpretate și „înveșnicite” în imaginarul local, încetează să mai fie percepute ca importuri și devin „ale noastre”. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu influențele grecești, bizantine sau franceze în cultura română.
    • Domesticare culturală: comunitatea are un rol activ, modelând aceste elemente externe pentru a le încorpora în propriul ritm de viață. Nu orice formă se domesticește; există și rezistențe.
    • Asimilare creativă: procesul prin care alteritatea devine resursă proprie. Nu este o absorbție pasivă, ci o transformare ce dă naștere unor forme originale, cum a fost, de exemplu, cazul modernismului românesc (Eliade, Enescu, Brâncuși), care a integrat influențe universale fără a-și pierde rădăcina.
    Aceste mecanisme constituie un cadru conceptual mai adecvat decât cel al hibridizării, pentru că nu presupun diluare și nivelare, ci o dinamică de selecție și adaptare

    2. Dimensiunea geopolitică: periferie, dependență și ecologie culturală 
    România și Estul Europei se află la intersecția a două forțe coloniale: fostul imperiu sovietic și actualul imperiu neoliberal. În acest context, biopolitica identității nu poate însemna izolaționism, dar nici capitulare. Soluția este de a construi o ecologie culturală, unde contactul cu exteriorul nu e respins, dar nici nu e lăsat să devină invaziv. Așa cum ecosistemele fragile sunt protejate prin politici de conservare, tot așa identitățile periferice au nevoie de politici culturale care să prevină monocultura globală și să încurajeze diversitatea organică

    3. Dimensiunea psihologică: trauma și sursele crizei 
    Culcer descrie fenomenul dezrădăcinării, migrației și al ruperii lanțurilor de solidaritate. Psihologic, efectele sunt vizibile: alienare, pierderea mândriei, anxietate colectivă. Dar dacă aplicăm logica aclimatizării culturale, putem vedea și partea productivă a crizei. Migrația nu înseamnă doar suferință, ci și expunere la noi forme, care, odată domesticite, pot îmbogăți identitatea. A doua generație de migranți poate fi văzută nu doar ca victimă a ruperii, ci și ca laborator al unor noi asimilări creative. Astfel, biopolitica identității ar încuraja nu doar protecția comunităților de origine, ci și susținerea proceselor prin care diaspora își naturalizează simbolic experiențele și le reintegrează în matricea națională. 

    4. Dimensiunea estetică: mitul și reinterpretarea 
    Culcer are dreptate: fără mit și simbol, comunitatea se destramă. Dar nu e vorba doar de a conserva miturile, ci de a le reactiva estetic.
    • Mitul poate fi domesticat în forme moderne: roman, film, artă digitală, muzică urbană.
    • Mitul poate fi asimilat creativ, dând naștere unor opere universale (Brâncuși e exemplul perfect: miturile arhaice transfigurate în modernitate).
    • Mitul poate fi aclimatat la sensibilitățile actuale: reinterpretat ecologic, politic, feminist etc.
    Estetica viitorului nu e muzeificare, ci o metamorfoză continuă a simbolului, un proces viu de aclimatizare culturală. 

    5. Dimensiunea pragmatică: spre o biopolitică a identității 
    Ajungem astfel la necesitatea unei teorii: biopolitica identității. Definiție: Biopolitica identității este ansamblul de practici, politici și cadre simbolice prin care o comunitate își protejează, regenerează și adaptează identitatea în fața presiunilor externe și interne, fără a o dilua, ci transformând crizele în resurse de reînnoire. Principii fundamentale:
    1. Selecția culturală – nu orice element străin este integrat; există filtre simbolice și morale.
    2. Aclimatizarea – ceea ce este acceptat se adaptează la spiritul locului.
    3. Naturalizarea – odată integrat, elementul străin încetează să mai fie perceput ca străin.
    4. Domesticarea – comunitatea participă activ la modelarea noilor forme.
    5. Asimilarea creativă – alteritatea devine resursă proprie, generând creații originale.
    Domenii de aplicare:
    • Politica educațională – curricula școlară poate introduce elemente globale, dar mereu traduse prin prisma specificului național.
    • Politica culturală – finanțarea artei contemporane care reinterpretează mituri locale, nu doar importă formate globale.
    • Politica mediatică – sprijinirea producțiilor locale de film, teatru, literatură, pentru a crea contra-greutăți la uniformizarea mediatică globală.
    • Politica diasporei – susținerea rețelelor culturale care reintegrează experiențele migranților în circuitul național.
    • Politica ecologică – integrarea conceptului de „ecologie culturală” în strategiile de dezvoltare, văzând cultura ca parte din ecosistem.
    Concluzie: de la rezistență la aclimatizare Dan Culcer ne oferă un manifest pentru rezistența culturală. Eu cred că pasul următor este să trecem de la rezistență la aclimatare culturală și biopolitică a identității. Nu este vorba de a refuza alteritatea, ci de a o domestici, naturaliza și asimila creativ, într-un mod care să fortifice, nu să erodeze identitatea. În acest fel, identitatea nu mai este un muzeu, ci un ecosistem viu, capabil să reziste și să renască.

    «Cât timp judec în istorie iar nu în absolut - nu pot gândi nimic fără să țin seama de neamul meu».— Mircea Eliade, Jurnalul portughez
    «Nu e nevoie să speri ca să acționezi, nici să reușești pentru a persevera.» — Wilhelm cel Tăcut
    #s3gt_translate_tooltip_mini { display: none !important; }
    Scris de asymetria on Saturday, September 20 @ 01:00:00 CEST (126 citiri)
    Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice Studii: Matei Culcer. Lobbying Associatif et groupes d'intérets en France

    Lobbying Associatif et groupes d'intérêt en France. Enjeux et moyens, quelles contradictions? 

    INTRODUCTION 

    Un premier ouvrage en français a été publié en 1983 par Jacques- A. Basso, consacré aux groupes de pression. il les décrit alors comme étant réserver à la seule civilisation anglo saxonne. Il n'existe en Europe, selon lui, rien de comparable à l'institution du lobbyisme tel qu'elle est présente aux États unis par exemple. Il semble que la situation ait changé au cours de ces vingts dernières années. Le lobbying est depuis entré dans notre vocabulaire et dans l'équilibre politique, quoi que peu de gens sache encore ce qu'il désigne précisément. Le lobbying mis en place par les groupes d'intérêt, en tant qu'il représente «les actions d'un groupe organisé qui vise à infléchir les politiques publiques dans un sens favorable aux intérêts du groupe»1, est présent en France sous de multiples formes. Nous définirons ici les groupes d’intérêt comme des entités qui cherchent à représenter les intérêts d’une section spécifique de la société afin d’influencer la volonté politiques. Leur action excluent tout à fait la participation aux élections. Elle se fait par des moyens détournés qui vise à influencer le circuit décisionnaire, en utilisant plusieurs types d'outils que nous développeront plus loin. Cette large définition nous permet d'englober les organisations d’action collective, comme les associations, mais aussi des mouvements sociaux, des entreprises ou des acteurs individuels qui peuvent être amenés à adopter un comportement de groupe d’intérêt. Notre critère se situe donc sur la démarche des groupes d’intérêt, plutôt que sur l'aspect institutionnel ou sur le degré d’organisation de ces groupes. Si on accepte cette définition, le cercle des lobbies inclus plus que les seuls groupes d'intérêt économiques. En effet, la plupart des associations sont susceptible d'être conduites à protéger ou défendre une cause centrale. Ainsi, les représentants des groupes sociaux sont des participants actif de la vie politique dont le nombre est finalement plus important que l'on ne le pense. Le droit d'association est institué en France depuis 1901 et permet aux personnes qui le souhaitent de se réunir en vue de partager d'une manière permanente ou non, un intérêt commun. Le droit d'association qui est indissociable du droit de réunion fait partie intégrante des libertés publiques. Ainsi l'association peut notamment agir en justice, par le biais de sa personne moral, au nom d'intérêts collectifs qui entrent dans son objet social. Mais elle peut aussi utiliser d'autres moyens plus détourné pour faire entendre ses revendications auprès du pouvoir politique. La politique se fonde sur l'idée de groupe en tant que fait social premier. C’est en effet le groupe qui socialise l’individu et qui lui fournit le prisme à travers lequel il perçoit le monde. Sa caractéristique principal est d'être égoïste par nature. Ils ne cherchent, en effet, qu’à maximiser ses bénéfices, même s'il s'agit de le faire au détriment d'un autre. La compétition en vue d’une répartition favorable des bénéfices politiques explique sans doute l’équilibre des pouvoirs et du cadre politique. Les groupes latents (non organisés) peuvent se mobiliser dès lors que leurs intérêts sont menacés, ce qui garantit à priori qu’un groupe puisse exercer une domination durable, contraire aux intérêts d’un ou de plusieurs autres groupes. La situation socio économique de l'Europe et plus particulièrement de le France connait des temps difficile. La réforme des retraites mis en place cette année, les problèmes liés au logement, à la précarité des jeunes et des moins jeunes, à l'accès au soins, et à un niveau de vie décents sont autant d'aspects d'une crise qui découle des dérives du système économique mondial. C'est la volonté politique qui a soustrait ce système à l'implosion que génère des pratiques douteuses. Signe que celle ci est toujours au cœur de notre société, malgré la domination apparente de l'économie de marché mondialisé. Il convient donc, plus que jamais, pour les groupes qui souhaitent défendre leurs intérêts, de peser sur l'état. Ce qui nous intéresse ici c'est donc bien la place qu'occupe le lobbying dans le champs du social et la pertinence des moyens mis en place. En effet, à travers nos recherches il semble que se dégage une certaine contradiction, en ce qui concerne le lobbying associatif, entre les moyens et les fins. Ce que nous tenterons en dernière instance de déterminer ici. Pour cela nous présenteront d'abord le développement de l'activité lobbyiste en France aujourd'hui, ses acteurs, ses moyens et ses enjeux. Puis nous tenterons de déterminer quel est effectivement sa place dans le champs du social, en présentant une partie des associations, ou des collectifs, qui tentent de faire pression sur le gouvernement et les instances décisionnaire. Avec quels moyens, notamment l'utilisation des médias, quels objectifs et quelle réussite. Puis nous conclurons sur une réflexion concernant la pertinence de l'utilisation des médias comme relais des revendications, notamment à travers l'analyse sociologique sur le temps accéléré d' Hurtman Rosa. 

    I. Le lobbying, définition et analyse du phénomène Nous analyserons dans cette partie la place du lobbying associatif en France, les grandes catégories représentatives. Ainsi que les enjeux et les moyens à leur disposition. 

    A. Les acteurs
    1. historique du lobbying en France et dans le monde.
    La France à une attitude très spécifique concernant les groupes d’intérêt. Cette conception prend ses sources dans l’histoire politique du pays. La méfiance envers les corporations connait un essor important dans la seconde moitié du XVIe siècle, et atteint son apogée à la Révolution, où plusieurs lois interdisent tous les «corps intermédiaires» entre le peuple et l'état. Ces corps qui selon Rousseau «entravent l’expression de la volonté générale, qui ne saurait émaner que de la délibération des citoyens2 En effet, la Loi Le Chapelier, est votée en 1791 et vise a interdire les coalitions de patrons et d’ouvrier avec l'idée que: «Il n’y a plus de corporations dans l’Etat ; il n’y a plus que l’intérêt particulier de chaque individu et l’intérêt général. Il n’est permis à personne d’inspirer à un intérêt intermédiaire, de les séparer de la chose publique par un intérêt de corporation.»3 Il faudra alors attendre 1884 et la Loi Waldeck-rousseau pour que les syndicats soient autorisés, et 1901 en ce qui concerne les associations. Sous le Régime de Vichy le gouvernement tentera de rétablir les prérogative du corporatisme et achèvera ainsi d’associer aux groupes d’intérêt une connotation négative. Pourtant récemment, l'État, et plus généralement l’action publique, ont connu de profondes transformations qui tendent à accorder une meilleure place et une plus grande légitimité aux groupes d’intérêt et plus largement à de nouveaux acteurs, redistribuant alors les parts relatives au pouvoir entre État, société et économie. Ce phénomène est renforcé par la politique de décentralisation, qui reproduit ces évolutions au niveau des collectivités territoriales. Selon E. Grossman, chercheur au Cevipof (Sciences Po) et enseignant à l'IEP de Paris, et S. Saurugger, professeur des universités à l'IEP de Grenoble et chercheur à Pacte, auteurs de plusieurs ouvrages et articles sur le sujet, deux systèmes se trouvent confrontés. D'une part, le modèle représentatif que nous connaissons et qui forme avec le vote, et le suffrage universelle, la pierre angulaire de nos démocratie moderne. D'autre part, la théorie du système fonctionnel, selon laquelle le système en question remplacerait petit à petit les formes politiques dites, « représentatives ». Cette idée prend ses racines dans le constat du déclin de l'équilibre bipolaire du citoyen et de ses représentants, au profit de nouveaux acteurs émergeant qui seraient les mouvements sociaux, ou les groupes d'intérêts. Cette tendance serait à l'origine d'une nouvelle organisation politique qui prendrait ses racines et sa légitimité dans des instances parallèles à celle institutionnalisé par les pouvoirs publics. En effet, dorénavant, d'une manière ou d'une autre, des groupes n'ayant d'autre légitimité à existé que celle qu'ils se confèrent, participent à la délibération. Les groupes d’intérêt peuvent être considérés comme des acteurs contribuant à attirer l'attention des pouvoirs publiques, sur tel ou tel sujet, en instaurant des débats dans lesquelles, idéalement, les membres peuvent échanger leurs opinions de manière raisonnée. Ils participent par ailleurs, à des échanges avec les citoyens et les acteurs politiques via les médias ou internet, ou d'autres manifestations locales devenant ainsi des acteurs du l'équilibre du système démocratique en France. Enfin, on constate également une professionnalisation du lobbying et la création d’un véritable marché, avec la création d’agences spécialisées qui disposent de moyens de plus en plus élaborés et variés pour exercer leur influence.
    1. Les grandes catégories.
    Nous avons repris les trois grandes catégories que dégage Gilles Lamarque. Chargé de cours à l’Ecole des Hautes Etudes Commerciales, dans son ouvrage sur le lobbying. Selon l'auteur « Il existe des lobbies permanents et des lobbies plus éphémères. » 4qui se forment en fonction des besoins. Ces groupes d'intérêt tentent de défendre leur position par rapport aux actions publiques. Il différencie les lobbies qui exercent leur activité au grand jour, voire de manière « quasi institutionnelle», des lobbies qui exercent leur influence de manière plus détournée. C'est d'ailleurs selon lui ce types d'actions qui nourrit la suspicion à l'encontre du lobbying. G. Lamarque dégage donc trois grandes catégories de lobbyisme.

     a. « Il existe des organisations dont le lobbying est la finalité mais qui réfutent la qualification de lobby au nom de sa connotation péjorative. » Se sont les syndicats comme groupes de pression, le lobbying patronal ou encore les organisations professionnelles. Historiquement, les syndicats sont les premiers groupes de pression à avoir vu le jour ou au moins à avoir reçu cette attribution. Leur capacité d'influence a été longtemps jugée nuisible à la défense des intérêts de l'État. Leur existence est légale à partir de 1884. Elle l'était dans les faits depuis 1864 avec la reconnaissance du droit de grève. Aujourd'hui, les syndicats occupent aujourd'hui une place quasi officielle dans les institutions de la République. Parallèlement à leur mission classique de représentation des salariés, ils exercent certaines prérogatives de puissance publique puisqu'ils sont appelé à la concertation et au débat par les pouvoirs publiques eux même, même s'ils ne sont pas toujours entendu. En effet, dans la conception moderne des rapports sociaux, les syndicats de salariés, comme les représentants des employeurs, sont des partenaires sociaux. Lorsque l'État entreprend de modifier la législation sociale, il soumet préalablement ses projets à l'avis des syndicats au nom de la concertation.

    b. « Il existe des personnes morales qui, sans être des lobbies, font du lobbying à titre principal ou accessoire. » Ces dernières années sont apparus des structures auxiliaires au lobbying sous la forme de cabinets spécialisés. Cette situation correspond à une professionnalisation du secteur. Se sont par exemple des consultants en management , en communication, ou des avocats qui revendique également une spécialisation en lobbying. On constate le développement d’un véritable marché de travail du lobbying avec des ressources et un savoir-faire précis, en dehors des compétences concernant un secteur social spécifique mais tournée vers une activité de lobbiysme « pur ». D'ailleurs, d'anciens négociateurs, hommes politiques (Tony Blair, Bill Clinton) ou hauts fonctionnaires trouvent un débouché de plus en plus intéressant dans le secteur du privé. L'activité de conseil en lobbying est cependant en France une profession relativement récente et peu développé. La situation diffère fortement de celles des pays anglo-saxons. Dans un premier temps, les mentalités françaises assimilent encore largement le lobbying à la corruption et au trafic d'influence. Dans un deuxième temps, l'éclosion de la profession dans certains pays à été servie par une réglementation généralement peu contraignante mais garante de la transparence nécessaire au respect de la démocratie, ce qui n'est pas le cas en France où l'activité est souvent considéré à la limite de la légalité dans certains de ses aspects et n'est pas encadré par législation spécifique. Il existe de nombreuse professions qui tendent à faire du lobbyisme leur activité. Comme par exemple les cabinet de conseil en lobbying. Ces entreprises privés spécialisé dans le lobbying offrent à la base un service pluridisciplinaire. Leurs prestations combinent en effet l'assistance juridique et technique et la connaissance des circuits de décision. « Les conseils » comme on les appellent se placent dans une perspective stratégique pour justifier leur intervention. Ils élaborent avec leurs clients les méthodes d'approche. Ils hiérarchisent les priorités avec plus de recul, et en se plaçant du point de vue des autorités publiques. Ce qui peut faire défaut a un lobby convaincu de la pertinence de ses analyses et de ses actions. Enfin, ils les conseillent sur leurs recherches d'alliances et définissent avec eux les voies de repli. 
    c. 
    « Il existe des lobbies convaincus de faire du lobbying, et dont on peut estimer après examen qu'ils ne font pas de lobbying. »

    Cette situation particulière est caractéristique des réseaux d'anciens élèves des grandes écoles et des partis politiques, des cercles de réflexion et des clubs de notables. Nous présenterons ici les réseau d'anciens élèves mais aussi les conseils en marketing politique, pur produit du 20ème siècle. Les réseaux d'anciens élèves de grandes écoles sont en France un moyen privilégié de faire du lobbying. La formation des élites est en effet à l'origine de la création d'un réseau d'influence. Pour le plus grand nombre, les anciens élèves de quelques grandes écoles monopolisent l'exercice du pouvoir. Pourtant, si effectivement ses « lobbies » font du lobbying pour leur compte, ils permettent aussi à leurs membres d'exercer, au moins partiellement, un contrôle sur les processus de décision. Pourtant, selon G. Lamarque il ne faut pas « confondre les causes de la concentration du pouvoir avec ses effets »5 les personnes issues des grandes écoles ne font pas spécifiquement du lobbying même si elles peuvent faire partie d'un réseau. Selon G. Lamarque, on constate bien la propension des élites administratives à investir tous les centres du pouvoir « Sur la centaine de postes de présidents-directeurs généraux de grandes entreprises, la moitié est occupée par des anciens élèves de ces établissements. »6 et cela aussi bien dans les milieux de l'industrie, dans la banque, de la finance, au sein des organisations professionnelles ou de l'Université. Les réseaux des grandes écoles prennent donc effectivement une place importante de la structure du pouvoir. « Ceux qui ne sortent pas du sérail sont rejetés à la périphérie et contraints à prendre appui sur d'autres réseaux pour pallier les tares originelles de leur formation. »7 Néanmoins, selon lui, la forme particulière de l'administration, hiérarchisée et divisée en « corps »le contrôle démocratique et l'influence des contre-pouvoirs, notamment de la presse, ne permet pas aux réseau d'anciens élèves de former une corporation uniforme et d'exercer une trop grande forte pression sur les instances de l'État. D'autre part, le lobbying prend de plus en plus appui sur l'opinion publique. Celle ci ne peut être influencée au-delà d'une certaine mesure. Cette influence est raisonnablement bridé d'une part en amont de l'État, avec l'influence croissante des niveaux de décision communautaires sur lesquels l'impact des ces réseaux para-scolaires est réduit. D'autre part en aval de l'État, avec la décentralisation qui ressuscite le pouvoir des notables locaux et renforce le poids des instances locale sur les décisions politiques. Les réseaux d'anciens élèves exercent pourtant parfois activités considérés comme lobbyiste. Si nous prenons en compte le fait qu'ils fassent en sorte de promouvoir les intérêts de leurs membres en tissant des liens de solidarité professionnelle entre leurs anciens élèves ou entre les anciens d'un même corps. Ils défendent alors les intérêts moraux et collectifs de leurs adhérents ce qui, n'en fait pas strictement des instances permanentes de lobbying mais au moins des acteurs qui savent réagir avec efficacité à toute remise en cause de leurs intérêts. .Les conseils en marketing politique sont, quand à eux, issus au départ du milieu publicitaire et appelés par les hommes politiques pour les assister dans leur politique de communication, en particulier à l'occasion des campagnes électorales. Ces professionnels disposent à la fois de l'entregent indispensable à l'exercice de la profession et de la maîtrise des instruments de communication qui prennent aujourd'hui une part de plus en plus importante dans le succès d'une action. Ils ne font pas du lobbying pour le propre compte mais sont plutôt des référents en ce domaine. 
    B. Les enjeux Le lobbying vise à exercer une influence dans tout les domaines de la société, politique, économique et social. Mais plus que cela il devient également partie intégrante du système politique.
    1. Politiques
    Le Lobbying à des objectifs politiques mais surtout il devient un élément du système, à l'origine de deux théories de modèle politique. Le modèle « pluraliste »8 et le modèle « néocorporatiste »9 Basé sur l’exemple américain, le modèle « pluraliste » met les groupes à ma base de la vie politique. Selon Arthur Bentley, pionniers de ce courant, « tous les phénomènes de gouvernement sont des phénomènes de groupes faisant pression les uns sur les autres, se formant les uns les autres et produisant de nouveaux groupes et représentants (les organes et les agences de gouvernement) afin de négocier les ajustements »10. Mais comme nous l'avons souligné précédemment, ces groupes ne poursuivent que leur intérêt, sans penser au bien public. Au premier principe du « fondement groupal de la politique », la théorie pluraliste en ajoute un second, le « checks and balances »: Qui désigne le fait que « La domination durable d’un groupe est empêchée par l’émergence permanente de nouveaux contre-pouvoirs, c’est-à-dire de groupes en opposition au groupe dominant. »11 Cette vision de l'équilibre politique est proche de la théorie libéral de l'auto régulation du marché économique. Le rôle de l'état n'est pas différent de celui d'une bureau d’enregistrement des rapports de force entre groupes d’intérêt. Dès lors le risque latent est que ce soit les groupes économiques, plus puissants, qui l’emportent systématiquement sur les autres, ou encore, que l'état deviennent de plus en plus difficile à gouverner face aux demandes croissantes émanant de la société. L'autre modèle dit « néocorporatiste » décrit le fonctionnement d'autres pays, comme l’Autriche ou la Suède, qui semblent assuré un degré convenable de croissance économique et de paix social, mais qui est tout de même mis à mal par la mondialisation et l'interdépendance des économies qui diminue la capacité d'action et de négociation des groupes au niveau national. Selon l'étude de E. Grossman et S. Saurugger, dans ce système, « les individus font partie d’un nombre limité d’organisations, auxquelles l’adhésion est obligatoire ». Ces organisation sont selon eux « hiérarchisées et différenciées par secteur économique ».12 Elles peuvent être légitimé ou crées par l'État, qui leur accorde un niveau de représentation dans le secteur spécifique en échange d’un certain contrôle concernant le processus de sélection des dirigeants ainsi que dans la formulation des demandes politiques que ces organisations véhiculent. Le lobbying peut avoir des enjeux politique, comme l'assouplissement des réglementations de tel ou tel domaine mais nous constatons en réalité que plus généralement tout enjeux politique à en réalité un impact économique ou social.
    1. Économique
    L'influence des groupes d'intérêt au niveau économique à essentiellement pour objet la liberté économique et le respect de la concurrence. Le danger dans ce type de fonctionnement est de voir les groupes les plus riches, le plus souvent des groupes d'intérêt économiques, monopoliser l'attention grâce aux important moyens financiers mis à sa disposition. En effet, « Pour avoir une chance d’être écoutés, les groupes les plus riches recrutent des agents spécialisés pour élaborer leurs supports de communication et développent leur capacité à fournir des informations sur les conséquences électorales des décisions parlementaires ou sur celles d’un changement politique . »13 A l'exception des domaines d'intervention de l'État qui correspondent à ses fonctions régaliennes, la plupart des décisions de la puissance publique, quelle que soit l'autorité habilitée à les prendre, intéressent directement ou indirectement les acteurs de la vie économique et sociale, donc leurs représentants, les lobbies. La crainte ou l'espérance de retombées économiques sont de fait à l'origine de la plupart des actions de lobbying. Les groupes de pression ne sont pas des services publics financés par l'impôt. Leurs interventions ont un coût qui ne peut se justifier pour les adhérents du groupe que par les répercussions attendues d'une décision publique. Ainsi, les entreprises, les grands groupes industriels, directement ou pas, engagent des actions de lobbying uniquement parce qu'elles y voient le moyen d'améliorer leurs bénéfices, leur conditions d'existence sur le marché, ou seulement dans le but de faire disparaître une menace que fait peser sur leurs intérêts économique une décision de la puissance publique. Tout lobbying est ainsi à finalité économique au sens le plus large du terme. Dans sa démarche, le lobby doit regrouper l'information. Il doit transcrire des situations individuelles en termes macro-économiques pour s'adapter à la vision de la puissance publique. II doit illustrer sa démonstration par des situations individuelles pour souligner la nécessité des réformes suggérées. L'économie intervient au stade de l'argumentation. L'économique est la fin, la norme juridique n'est que le moyen.
    Selon G. Lamarque, l'impact du lobbying dans l'économie a une plus grande chance d’être entendue dans domaines, qui cumulent certaines des caractéristiques suivantes: « faible visibilité de l’enjeu, retombées fiscales évidentes pour le plus grand nombre, caractère non idéologique, indifférence de l’opinion, consensus des autres groupes, proximité d’une échéance électorale et prise en charge gouvernementale.»14 Se sont le plus souvent des domaines limités et spécialisés.
    1. Sociaux
    Les contraintes financière pèse plus pour les groupes d'intérêt non économique que pour les groupes d'intérêt économique. Sabine Saurugger et Grossman, Emiliano dans leurs articles issu d'un séminaire consacré aux groupes d'intérêts français souligne que le concept de « démocratie associative » met l’accent sur les capacités de gestion des associations, mais également et sur leur contribution potentielle à l’ordre démocratique. Selon cette étude, les associations peuvent « renforcer la souveraineté populaire et l’égalité politique, améliorer l’équité distributive, la conscience civique, la performance économique et renforcer les capacités de l’État. »15 Toutefois, les auteurs soulignent en s'appuyant sur l'analyse de J. Cohen et J. Rogers auteur d'un ouvrage sur la « démocratie associative » aux états unis, que la participation des groupes n’est bénéfique qu’à certaines conditions : « ils doivent posséder des domaines d’intérêt étendus mais clairement définis ; permettre à un grand nombre de membres l’accès à des domaines de travail spécifiques ; être en mesure de discipliner leurs membres vis-à-vis desquels ils sont responsables ; bénéficier d’une structure organisationnelle stable et généralement acceptée et, enfin, posséder un statut quasi public qui renforce le pouvoir du groupe » 16
    Ces domaines d'intérêt sont le plus souvent, La défense de l'emploi, la prise en compte des spécificités des secteurs, la promotion de nouvelles politiques sociales ou leurs maintient. Les difficultés des mouvements associatifs proviennent de leur extrême hétérogénéité à la fois dans leurs formes, leurs organisations, et dans leurs implications dans les rapports de pouvoir. 

    C. Les moyens Dans le cas français, la participation des personnes morales au financement de la vie politique est l’une des formes les plus directes, (les partis politiques ont reçu près de 200 millions de francs de « dons » de personnes morales en 1994) et les plus voyantes de lobbying. Elle a été interdite en 1995, ce qui a peut-être encouragé une diversification des actions engagées notamment sans doute en premier lieu par les grands groupes dépendant des commandes publiques comme Bouygues ou Dassault.
    1. La détermination d'une stratégie
    Dans leur ouvrage sur les groupes d'interêt en France, Emiliano Grossman et Sabine Saurugger établissent une liste de cinq types d'actions : • la négociation et la consultation, par lesquelles les acteurs politiques et administratifs invitent les groupes d’intérêt à participer aux processus décisionnels. En tant qu'elle vise à défendre les intérêts d'un groupe. La concertation peut être, elle aussi, considéré comme une méthode de lobbying même si en réalité, toutes ses fonctions ne relèvent pas du lobbying. En effet, bien que les syndicats cherchent le plus souvent à s'appuyer sur les représentants de l'État, la conduite des relations sociales appartient à la négociation entre les représentants des employeurs et les représentants des salariés, et relève d'avantage de rapports de droit privé. • le recours à l’expertise ; recours à des cabinets de consultants, marketing politique, cabinet de conseil etc.. • la protestation, qui investit l'espace public pour faire connaître les intérêts de l’acteur, mobilisant ainsi à la fois les autorités, les médias, l’opinion publique et les sympathisants de la cause. C'est celle qu'utilise entre autres actions le collectif Jeudi noir que nous étudierons en seconde partie.
     • la juridicisation en tant qu'elle est l'utilisation du pouvoir judiciaire pour la défense d’intérêts, les tribunaux rendant notamment des décisions qui apparaissent comme des défenses de l’intérêt général contre certains intérêts spécifiques. • la politisation, enfin, qui consiste à transformer le groupe d’intérêt en parti politique mais le fait par définition sortir du champ du lobbying à proprement parler. L’éventail des moyens d’influence disponible pour quiconque cherche à défendre un intérêt est vaste. Les Américains précurseur en ce domaine restent sont connus pour mettre en place des actions de lobbying parfois spectaculaires : « La NRA (National Rifle Association, lobby américain défendant le droit de porter des armes à feu) a la capacité de faire parvenir 3 millions de télégrammes en 72 heures et de bloquer l’usage des téléphones au Congrès en saturant les standards d’appels extérieurs (…). L’association des retraités peut de son côté faire expédier 15 millions de cartes postales à un seul parlementaire en un jour. En 1996, General Motors a utilisé 36 lobbyistes avec un budget de 7 millions de dollars (…). En 2005, Hewlett Packard a dépensé 734 000 dollars pour un seul texte ».17 Qu'elles soient spectaculaires, ou plus discrètes ces actions n'en nécessite pas moins un réseau et des soutiens important ou à défaut judicieusement disposé afin d'avoir un véritable impact.
    1. le réseau.
    L'activité de lobbying à laquelle s'adonne les groupes d'intérêt est fortement conditionnée par la possession d'un réseau étendu. Le fait de posséder un carnet d'adresses est une condition qui sans être indispensable est favorable à la conduite des actions. Selon G. Lamarque, « Les lobbyists professionnel sont le plus souvent des hommes de relations publiques rompus à la négociation et qui disposent de sources d'information ainsi que d'appuis dans la plupart des centres de décision. »18 En ce qui concerne les groupes d'intérêts non économique ou « latent » le réseau facilite également les prises de contact et leurs efficacités dépend donc aussi largement du réseau dont ils disposent comme de leur capacité à en faire bon usage.
    1. La maitrise du droit.
    Le rôle d'un lobby est de créer une nouvelle norme de supprimer ou infléchir une Loi existante. L'analyse juridique est dès lors une condition d'efficacité du lobbying. En effet un lobby peut se contenter de présenter des recommandations globales dépourvues de propositions concrètes mais la véritable stratégie de lobbying supposent que le groupe d'intérêt procèdent à une mise en forme juridique de ses demandes. La plupart du temps c'est l'apanage des grandes institutions dont les collaborateurs maîtrisent les techniques et le langage de l'action administrative. Ce qui est un atout considérable dans la négociation.
    1. La maitrise de la communication.
    La communication est un part importante du travail de lobbying notamment dans le champ du social. De fait, le lobbying est pour une large partie un travail sur l’information. Aussi bien via l'information direct, par la mise en place de veilles stratégiques, la réalisation d’études scientifiques, de livres blancs, ou de colloques parlementaires qui rassemblent élus et membres de la société civile sur un thème d’actualité. Que sur le plan de la communication de masse avec internet et l'utilisation des médias nationaux comme relais de revendication auprès de l'opinion publique. Nous reviendrons au cours de la deuxième partie sur ses moyens appliqués plus spécifiquement au lobbying associatif qui est le cœur de notre sujet. 

    II. Le Lobbying associatif Après ces considérations sur la place du lobbying en France, il convient de faire un état des lieux des associations dans l'espace public et de leurs activités lobbyistes.
     A. Les associations en France 
    1. Le lobbying associatif en france Aujourd'hui, les associations sont en plein essor. Leur nombre à quasiment doublé depuis les années 80. A la fin du siècle, la France comptait environ 900 000 association recensé, tous types confondu. De nouveaux syndicats (Sud) et de nouveaux mouvements sociaux ont émergé, depuis les mouvements de défense du consommateur, les mouvements écologistes jusqu’aux mobilisations de groupes « latent » comme les sans-papiers, sans abris etc.. Ce qui multiplient les terrains susceptibles de provoquer des mobilisations citoyennes. Selon de nombreuse études, les années 90 ont vu apparaître un phénomène de crise de la représentation en France. En effet, on constate ces dernières années une diminution du nombre de syndiqués, doublé d'une augmentation de l’abstention électorale. Les associations et les collectifs sont nombreux à être entré dans la sphère politique dans les 20 dernières années. Leurs actions portent aussi bien sur l'écologie (Greenpeace), sur la pauvreté (ATD quart monde), le racisme, (amnesty international), les maladies sexuellement transmissible et leur prise en charge par les pouvoir publique ( Act up sur le sida) mais aussi sur des thèmes tel que les problème de logement (La Dal, Les Enfants de Dom Quichotte) ou encore la situation des jeunes sur le marché du travail (Génération Précaire). Ces associations ont compris que agir uniquement au niveau locale était insuffisant. En effet, afin d'avoir un impact elles doivent également agir au niveau de l'État, sur les politiques public. Comme tout bon lobbyiste. Ces mouvements sociaux, comme l’ensemble des groupes d’intérêt, ont également pris acte d’une tendance lourde, celle de l’internationalisation. Dès lors, les mobilisations sociales se font de plus en plus à l’échelle européenne ou mondiale, et les grandes entreprises n’oublient pas que certaines décisions qui les concernent sont prises ailleurs que dans leur pays d’appartenance, que ce soit à Bruxelles (siège du Conseil européen) ou à l’OMC par exemple. Néanmoins, et bien que cette dimension soit importante, nous resterons centré au niveau national faute de temps et afin de ne pas nous écarter du sujet. 

    2. Analyse du fonctionnement du lobbying associatif. Objectifs et moyens. 
    Nous pouvons identifier deux stratégies de négociation différent et parfois complémentaire, la pression et l’interaction. La stratégie de pression reposerait sur un comportement de domination en terme d'image, voire de capture de l'opinion publique, de la part de l’association. Faire pression consiste le plus souvent à imposer un déficit récupérable ou pas, de temps, d'images ou de tout autres choses que puisse influencer le lobbyiste et qui a une valeur intrinsèque aux yeux de tout les acteurs. À l’inverse, la stratégie d’interaction privilégierait un mode de relation plus équilibré avec les autorités en présence, qui laisse place aux arbitrages et aux éventuels compromis, la concertation en est une des formes pratiques. Les associations utilisent aujourd’hui des moyens diversifiés pour transmettre leurs messages : presse, télévision, internet. Les stratégies déployées par les associations sur internet faisant appel public aux dons en est un exemple. Les statistiques de fréquentation des sites Web associatifs sont là pour donner la mesure du succès de l’entrepreneuriat institutionnel en cours. Par essence, les associations sont des entrepreneurs institutionnels potentiels. Elles sont capable d'être moteur d'un certain nombres d'innovations au niveau institutionnelle pour modifier les normes définis. La lutte contre le SIDA ou la mise en place des services de proximité à la personne, les problèmes de logement et aujourd'hui avec le rapport du Secours Catholique, les ressources des personnes. Tout ces domaines ont acquis une dimension institutionnelle grâce à l’activisme associatifs et à ces deux facettes que Madina Rival nomme « l’utilisation du discours »19 et « l’action collective ».20 « Le discours est une production organisée du langage. Cet objet construit peut être oral mais également écrit. Sous ses différentes formes il permet l’institutionnalisation de pratiques. »21 L’utilisation du discours associatif est une stratégie qui se base sur les valeurs et fait référence à une légitimité morale, favorable, ou opposée au changement, par une action qui vise à faire le « bien ». les associations doivent se trouver et théoriser un positionnement légitime. Celui-ci doit être adapté à leur objet social et à leurs objectifs. Il doit servir leur intérêt tout en rencontrant l’assentiment du plus grand nombre. L’action collective associative agit sur plusieurs niveaux. Les associations peuvent se regrouper, soit entre elles, soit avec d’autres acteurs du secteur marchand ou du secteur public. En France, cette action collective des associations a même été institutionnalisée par la création en 1983 du CNVA (Conseil national de la vie associative qui compte 76 membres : 66 représentants d’associations et 10 personnalités qualifiées). Cette instance consultative placée auprès du Premier ministre joue un rôle d’expertise sur toutes les questions relatives à la vie associative et de concertation avec les pouvoirs publics. (Voir chapitre sur les enjeux politique et le neocorporatisme) L’association peut être aussi le produit d’un regroupement d’acteurs. Comme avec les organisations de défense de professions ou les collectifs et associations qui cherche notamment à mettre en place des coalitions et des partenariats avec les collectivités locales où les autres instances de l'autorité publique. 

    B. L'exemple de Jeudi Noir. Quelle bilan? 
    1. L'émergence du mouvement Le collectif Jeudi Noir est crée en Octobre 2006 par un petit groupe de personne provenant de «Génération Précaire», une quinzaine de personnes s’y associent dénoncant la spéculation immobilière et les difficultés à se loger que connaissent les jeunes issus des classes populaires et moyennes. Ne disposant pas d'un réseau étendu, de soutien politique ou de fonds élevés, les militants de Jeudi Noir font le choix d’un répertoire d’actions sous la forme notamment d'action collective, axé sur la captation de l’attention des médias dans le but de toucher les politiques à travers l’opinion publique. Durant la période novembre-décembre 2006 ils font des actions médiatiques, de type «fausse crémaillère ». Il s'agit de simuler une fausse crémaillère, avec boissons musique et confettis avec des journalistes, dans un logement proposé à la location à un prix exorbitant. Ces actions festives, «clé en main » pour les journalistes, ont d’importantes répercussions médiatiques et font l'objet de nombreux passages dans les journaux nationaux. Le premier janvier 2007, ils réquisitionnent, avec les associations MACAQ et Le DAL, un immeuble vide, de la banque CIC, situé au 24 rue de la Banque, en face de la Bourse. Ils baptisent ce bâtiment Ministère de la Crise du Logement (MCL) et s’immiscent alors dans la campagne présidentielle, invitant les candidats à débattre du logement. En juin 2007, la spéculation fait toujours grossir la « bulle immobilière ». Le collectif décident alors d’élargir leur groupe militant et organisent, le 30 juin 2007, le « salon du logement étudiant vraiment pas cher ». En septembre le collectif se voit élargi à une quarantaine de personnes, mais deux échecs successifs de réquisitions d’immeuble vacant réduisent ce nombre à une trentaine. En Septembre 2010, le groupe connaît une quinzaine de personnes actives dans le collectif, qui participent à la grande majorité des réunions, une autre quinzaine moins actives, qui participent par intermittence, et enfin des militants occasionnels venus par « curiosité, convictions, ou juste pour se divertir. » selon les propos recueillis auprès de Simon Marx Cohen auteur d'un mémoire de Sociologie politique sur le sujet et militant actif au sein du collectif.
    1. Actions et Bilan
    L'illégalisme sectorielle est la principal voix du mouvement. Cécile Péchu théorise l'illégalisme sectorielle comme « le squat en tant qu’occupation volontaire et publique d’un bâtiment, en vue de son utilisation à des fins d’habitations, présente une spécificité comme mode d’action. Il constitue, en même temps qu’un outil de revendication, une réponse à la demande qu’il porte : il s’agit de prendre le toit que l’on revendique. On considère donc qu’il s’agit d’un « illégalisme sectoriel », en ce sens que l’illégalisme est directement lié à l’enjeu de la revendication et se limite à celui-ci. »22 Toutefois, ce type d'action, parfaitement illégal, doit se faire avec le soutien de l'opinion publique. En effet, s'il s'agit bien d'une part pour le collectif de « loger » dans des bâtiments parce qu'ils en ont besoin, l'importance d'alerter les médias et par ce moyen le pouvoir politique s'impose également. La différence de Jeudi Noir est sans doute d'avoir immédiatement théorisé cette idée et réunis les conditions nécessaire à sa réalisation, au cœur même de son action, dans sa forme autant que dans sa mise en place. « La particularité des actions Jeudi Noir, c’est qu’elles sont cadrées pour les médias. Il ne s’agit pas de faire une action militante et que les médias s’en saisissent, mais de faire une action cadrée, clé en main, où les médias n’ont plus rien à faire. »23 Interview d'un membre de jeudi Noir sur l'utilisation des médias dans le cadres du répertoire d'action collective. « Quand on a créé Jeudi Noir, on l’a créé pour [les médias]. On a réfléchi le « paquet » [...], on a, je peux parler comme ça cache, c’est pas qu’il n’y a pas de sincérité dans le truc, vraiment ça a été créé, conçu, et le mode d’action et le discours pour qu’il soit orienté média. C'est-à-dire, il faut une action où on n’a pas besoin d’être 20, où même à 10, ce n’est pas le ridicule, parce qu’on avait peur du ridicule. Il faut une action, sympa, [...], il faut une action où le journaliste aussi ait envie de venir, et il faut une action où enfin on ait une espèce d’unité. Un truc assez fou pour que le journaliste ait un prétexte pour se déplacer. On va pas manifester dans la rue... et en gros, il faut un truc qui, et c’est là qu’il y a le trait de génie, [...] qui rassemble les gentils, les méchants, les militants etc. et en fait avec la visite d’appart, telle qu’on l’avait imaginée, c'est-à-dire la visite collective : t’as le témoin, tu sais le type qui dit « je suis en galère », t’as le militant qui crée l’accroche « qui dit oui, le gouvernement ne fait rien » et t’as l’autre en face, le propriétaire en face qui dit « moi je suis le marché ». Et hop ça te fait un sujet. Et on le voit vraiment bien [à] la télé. A chaque fois que la télé est venue, bon rarement le propriétaire accepte de parler, mais bon ils ont l’interview du militant, ils ont l’interview de la victime, entre guillemet, témoin de la galère, et ils ont un laïus derrière qui dit, « les prix ont augmentés de 100%, que fait le gouvernement ?». Et hop ça te fait un sujet de 50 secondes et c’est hyper calibré. Voila. On l’avait construit comme ça pour être très honnête. Voila. Mais ça on la construit comme ça en septembre 2006. » Leur répertoire d’action agit d’abord sur le symbolique et cela pour la simple raison que leur principal objectif, tel qu’il a été défini en octobre 2006, est lui aussi symbolique. Alors que les squatteurs ont souvent pour but d'ouvrir des lieux de vie, associatifs, politiques, eux insistent beaucoup sur l’idée de changer l’image du squatteur, qui loge dans les bâtiments qu'il réquisitionne et cela dans un but politique. Ils souhaitent en réalité changer l’image du « punk à chien » dans un squat et imposer celle de Monsieur-tout-le-monde touché par la crise du logement, qui «réquisitionne» un logement pour pouvoir vivre décemment, et ça dans le but de faire réagir les pouvoirs publics : « on caresse l’opinion publique dans le sens du poil : « regardez ce bâtiment qu’on ouvre, c’est monsieur-tout-le monde qui sont à l’intérieur »24 Mais le bilan est mitigé. Il ne compte qu'une victoire tangible, le rachat du bâtiment réquisitionné en 2006 et baptisé MCL (ministère de la crise du logement) par la mairie de Paris, pour en faire des logements sociaux. Le militant que nous avons rencontré considère également que la Loi DALO est également le fruit de leurs actions conjointe avec d'autre association comme les Enfants de Dom Quichotte. Actions conjointe mais pas coordonnée qui n'a aboutit qu'à une victoire partiel, bien que mérité. Aujourd'hui, si le collectif existe toujours et réquisitionne de nouveaux bâtiments à chaque fois qu'il est délogé, les promesses qu'ils obtiennent ne viennent que des candidats de gauche, et leurs immixtions actuels des hautes sphères n’entraîne finalement aucune réponse législative. Il y a un mois, juste avant la trêve hivernale l'hôtel particuliers, vide depuis trois ans, place des Vosges, qu'occupaient le collectif, a été investit par les CRS qui ont procédé à leur expulsion.

    C. L'utilisation des médias dans le cadre du lobbying. Un outil maitrisable? 
    Nous avons vu jusqu'ici, notamment à travers ce dernier exemple, à quel point, les médias en tant que relais de communication et de sensibilisation, ont un rôle essentielle dans l'activité de lobbying associatif. Il nous paraît donc nécessaire de faire une analyse plus approfondis de ce phénomène.
    1. Les médias et les associations. Des objectifs contradictoires.
    L’influence des médias est une donnée important dans le dialogue social. Elle ne peut se comprendre que dans le cadre d’interactions complexes entre elle et les intérêts, les stratégies et les positionnements des acteurs. En effet, les médias exercent deux types d’influence sur le dialogue social. Ils contribuent à modifier l’organisation et l’image des acteurs sociaux et peuvent aussi influencer une négociation sociale, en pesant sur son agenda, son rythme et parfois son issue. Pourtant, les médias privilégient une représentation du dialogue social centrée sur sa mise en scène à l’occasion d’un moment fort sorti de son contexte, alors que le dialogue social est un processus. C'est à dire qu'il va mettre en exergue un moment de crise, « pris sur le vif » en omettant les tenants et les aboutissants du processus. Ceux ci auront également tendance à mettre en scène les formes traditionnelles de conflits (grèves, manifestations) au détriment des formes non conflictuelles du dialogue social, concertation, réflexion, analyse, débats qui sont pourtant le fer de lance de l'activisme social. C'est-à-dire que les rapports de force entre acteurs et les enjeux politiques du dialogue social au détriment de l’analyse juridique et technique qui présente un caractère insuffisamment spectaculaire. De plus, les médias favorise une personnalisation des acteurs et des exemples individuels au détriment de la présentation des enjeux collectifs en faisant du dialogue social, et des problématiques politiques, des enjeux d'égo. Dès lors Il apparaît que les médias traitent effectivement du dialogue social de façon partielle. En effet la polarisation du traitement médiatique sur quelques approches sélective s’explique largement par les contraintes propres aux médias. Notamment par la dévalorisation du domaine des questions sociales en général et du métier de journaliste social. En fait, plus largement, il semble que le problème soit le manque d’expertise des journalistes sociaux pour traiter du dialogue social dans toute sa complexité ou encore les contraintes financières qui pèsent sur les rédactions et les incites à aborder certains sujets avec prudence. Néanmoins, il convient de ne pas minimiser les stratégies mise en place par les acteurs du dialogue social. Celles ci ont également un impact sur le traitement médiatique. Les partenaires sociaux ont professionnalisé leurs outils de communication afin d’établir ou de renforcé leur visibilité dans les médias. Cherchant comme nous l'avons vu à influencer le traitement que font les médias du dialogue social et à orienter, par leur intermédiaire, l’opinion publique afin de peser sur le pouvoir politique. De son côté, la politique de communication et d’information de l'État ne joue clairement pas son rôle dans le dialogue social. La communication institutionnelle n’est pas assez développée et les structures compétentes (SIG, SICOM: organes de communications) ne sont pas parvenues à résoudre la confusion entre communication politique et communication institutionnelle. Par ailleurs, la production et la diffusion de l’information sociale par les institutions elle même présentent encore des insuffisances. Si les médias ne sont donc pas des acteurs à part entière des négociations sociales, ils contribuent à la lisibilité ou au manque de lisibilité du dialogue social pour l’opinion publique. A travers nos lecture nous avons envisagé trois axes de proposition à destination des pouvoirs publics qui pourraient améliorer la visibilité et le traitement du dialogue social dans les médias. Dans un premier temps, il semble nécessaire d’améliorer de manière directe la qualité du traitement du dialogue social dans les médias. C'est à dire encourager la production et la diffusion médiatique de sujets permettant aux citoyens de s’approprier les enjeux du dialogue social. Dans un second temps il semble indispensable d'améliorer la formation initiale et continue ainsi que l’expertise des journalistes dans le domaine du dialogue social. Par ailleurs, la modernisation de la production et de la diffusion d’informations sociales devrait être une priorité aussi bien au niveau national, que local. Enfin, dans un troisième temps, la communication institutionnelle qui relève de l'intérêt général pourrait être rénovée et développée afin d'offrir à ses usagers une meilleur visibilité. Ces axes ne feront pas ici l'objet d'un développement. Il mérite à eux seuls de faire l'objet d'un mémoire.
    1. L' «accélération sociale» selon l'analyse d' Hartmut Rosa.
    L'ouvrage d'Hartmut Rosa sur L’accélération, une critique sociale du temps est une analyse sociologique des rapports au temps, dans notre société, en tant que phénomène structurant de l'histoire, du mode de vie, tout comme de l’évolution sociale en général. C'est cet aspect qui nous intéresse ici. Selon son analyse le rapport au temps est une notion absente de notre analyse de la modernité, cette dernière tenant compte d'avantage des processus de rationalisation ou d’individualisation. C'est pourtant selon lui notre rapport au temps, à son accélération quoi nous permet d'éclaircir la dynamique de la modernité. Son ouvrage expose une théorie de l’accélération sociale qui comprend l’accélération technique, l’accélération du changement social et l’accélération du rythme de vie. Il identifie « les manifestations et les origines de la raréfaction du temps disponible »25. Alors que l'individu accède à des technologies qui lui permette de réaliser plusieurs tâche en parallèle et à accomplir plus rapidement un certain nombre de tâche quotidiennes. L'auteur construit en réalité une « critique social du temps ». Il souligne l'apparition de phénomène de « détemporalisation » social, à travers une perte d'identité et une dissolution des attentes que connaissent les individus. H. Rosa nous explique combien l'accélération du temps, dans les domaines socio-économique, comme dans la vie quotidienne des personnes, ne permet plus à l'état de disposer de temps dans l'élaboration de sa politique. On sait en effet l'importance que prennent les échéances électorales dans les processus décisionnaires. Ainsi, Le nombre d'action par unité de temps augmentent sans cesse et forment un brouhaha d'activité incessant qui bloquent les possibilités d'analyse et de réflexion à long terme. Tout est instantanée, présent, et ce qui ne l'est pas n'existe plus et se perd dans les brumes d'un temps étiré à l'infini. « Au bout du compte, vous voyez bien, c'est l'augmentation du nombre d'actions par unité du temps, l'accélération du rythme de vie qui nous bouscule tous.»26 Selon lui l'accélération technique est lié à une accélération social avec par exemple le mode de diffusion de l'information. D'une part elle favorise l'apparition de sources d'informations parcellaire ou orientée qui parasitent fortement l'opinion publique. D'autre part elle fait l'objet d'un chassé croisé permanent entre les différents médias qui veulent être à « l'origine » de tel ou tel information ce qui induit des réactions de plus en plus rapides et confuse: « Il est frappant de constater combien des successions d'événements du mois précédent, ou de quelques jours auparavant, parfois même de quelques heures, auxquels nous donnions tant d'importance, qui nous semblaient chargés de signification, disparaissent de notre mémoire. »27 En effet, la durée de vie d'une actualité est aujourd'hui extrêmement réduite. les journalistes ont à peine le temps de la décrire et l'analyser, les gens de la comprendre. En effet l'actualité telle qu'elle est traité par les chaines d 'informations (BFM, LCI, France 24 etc.) mais aussi par les médias en général prend un caractère immédiat et instantanée. Elle est très rapidement chassée par d'autre informations qui se succèdent dans une valse infernale. Les informations reçu en début de journée sont éclipsé par des dizaines d'autres. L'information est instantanée et provoque une réaction immédiate et même éphémère, elle est marquée par une absence de pérennité qui nuis au débat d'idée. Au final, nous avons tous l'impression de vivre dans une instabilité permanente, un présent court et permanent où des faits rapportés le matin semblent avoir perdu toute leur valeur le soir même, dont nous ne savons plus quoi penser voir même qui disparaissent totalement de notre esprit. L'auteur souligne la perte de notre emprise théorique sur le monde, la régression de notre capacité à élaborer une réflexion de fond, notre difficulté à appréhender le sens et les conséquences de nos actions. Les temps de délibération, de réflexions, de formulation et de reformulation de tel ou tel idée, de test, de construction sont de plus en plus rare. Il cite comme exemple le fait qu'en politique, le parti victorieux n'est plus celui qui présente les meilleurs arguments ou le meilleur programme, mais celui qui sera doté des images les plus frappantes. H. Rosa nous décrit le règne de « l'opinion rapide »28 , des décisions politiques réactives. C'est selon lui le règne de l'« aléatoire et de la contingence »29 au sein duquel un seul aspect d'un problème important se voit retenu par les médias, souvent par hasard, ou parce qu'il fait réagir et donne des images, puis il devient peu à peu le sujet unique du débat: « Car les images vont vite, les arguments lentement. » Ainsi, le point de vue illusoire et réactif de l'opinion général, n'est que la conséquence aléatoire d'une constellation d'événements eux-mêmes aléatoires. H. Rosa en arrive même à comparer l'accélération sociale à une forme inédite de totalitarisme qui « toucherait toutes les sphères de l'existence, tous les segments de la société, jusqu'à affecter gravement notre soi et notre réflexion. »30 Conclusion Nous avons vu l'importance des difficultés rencontré par les associations qui entendent utiliser les médias pour attirer l'attention sur leurs actions et sur les problèmes qu'elles dénoncent. Ces derniers, comme le souligne le sociologue Hartmut Rosa, sont pris dans un phénomène d'accélération qui touche non seulement l'actualité et la manière dont elle est relayé par la presse mais aussi la société tout entière. Les associations dans leur activité de lobbying doivent peser sur les politiques pour être efficace. Or, le politique et la décision politique est une chose qui nécessite du temps. En effet pour qu'un décision soit pérenne et efficace, elle nécessite d'être élaborée patiemment, dans l'analyse et la réflexion. Pas dans l'urgence et la précipitation. En s'emparant des médias, dans le but de créer un relai entre les citoyen et l'État, les associations ou les collectifs qui utilisent ses méthodes sont indiscutablement victime des vices de l'outil auxquels ils font appelles pour relayer leurs revendications. Même si les médias sont un moyen d'offrir au mouvement une visibilité important,
    Scris de asymetria on Tuesday, September 16 @ 21:58:53 CEST (112 citiri)
    Citeste mai mult... | Studii | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Dan CULCER: Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit d

    Réflexions sur la Révolution conservatrice, le droit des minorités et l’âme européenne. Entre Bainville et Feinberg 

    Introduction
     
    La pensée politique européenne du XXe siècle s’est souvent structurée autour de tensions irréductibles, non entre des doctrines abstraites, mais entre des figures incarnant des visions du monde antagoniques. Parmi celles-ci, Jacques Bainville et Nathan Feinberg représentent deux pôles paradigmatique­ment opposés : le premier, historien monarchiste français, ancré dans la mémoire nationale et la défense d’un ordre historique continu ; le second, juriste juif internationaliste, engagé dans la promotion du droit des minorités et l’édification d’un ordre juridique transnational. Tous deux réagissent à l’effondrement de l’ordre ancien et à la crise de la souveraineté engendrée par les guerres mondiales, mais leurs réponses trahissent des ancrages culturels, spirituels et politiques divergents. Tandis que Bainville redoute l’érosion des identités collectives sous l’effet de l’universalisme démocratique, Feinberg perçoit dans l’universalisation du droit une promesse de justice pour les peuples minoritaires. Ce double regard, que l’on pourrait croire inconciliable, peut néanmoins être saisi comme le terme d’une dialectique révélatrice des dilemmes contemporains : tradition ou émancipation, souveraineté ou pluralisme, fidélité à l’histoire ou ouverture à l’altérité. C’est dans cet espace de tension féconde que s’inscrit le présent essai. En confrontant les pensées apparemment antagonistes de Bainville et Feinberg, il ne s’agit pas de trancher, mais d’éclairer les lignes de force qui traversent la conscience européenne moderne, partagée entre la mémoire d’un ordre perdu et la quête d’un nouvel équilibre juridico-politique. 

    I. Jacques Bainville : le chant funèbre de la souveraineté historique 
    Jacques Bainville fut à la fois le chroniqueur lucide d’un passé magnifié et le prophète inquiet d’un avenir désagrégé. Historien monarchiste, il voyait dans la Révolution française moins une émancipation qu’une rupture traumatique, un effondrement de l’ordre naturel et hiérarchique. À ses yeux, la démocratie moderne, en s’arrogeant le monopole de la légitimité, affaiblit les structures organiques du pouvoir et livre la nation à l’instabilité chronique. Il dénonçait la logique universaliste, fruit des Lumières, comme un dissolvant des identités particulières. Sa pensée s’inscrit dans une critique de la modernité politique qui rejoint celle d’Ortega y Gasset, notamment dans La Révolte des masses. Tous deux redoutent la montée de l’homme moyen, l’érosion des élites, la perte du sens de l’autorité. Pour Bainville, la souveraineté n’est pas un principe abstrait : elle est le fruit d’un lent processus historique, enraciné dans la continuité dynastique, les coutumes et les frontières héritées. L’ignorer, c’est risquer la répétition tragique de l’histoire. Il écrivait avec gravité : « Ceux qui ignorent le passé seront trahis par l’avenir. » 

    II. Nathan Feinberg : le droit comme rempart de la dignité minoritaire 
    Face à cette vision empreinte de pessimisme et de repli, Nathan Feinberg incarne une confiance nouvelle dans les vertus du droit international. Juriste engagé, professeur à l’Université hébraïque de Jérusalem, acteur des grandes conférences intergouvernementales de l’entre-deux-guerres, il milite pour l’institutionnalisation des droits des minorités. Dans son ouvrage La protection internationale des minorités, il affirme : « La minorité n’est pas une anomalie, mais une expression légitime du pluralisme. » Pour Feinberg, l’État-nation n’est pas une fin en soi, mais un cadre évolutif devant s’ouvrir à des exigences supérieures de justice. Il considère que la paix mondiale ne peut se fonder sur l’homogénéité imposée, mais sur la reconnaissance du multiple et la garantie juridique de l’altérité. Ce qui, pour Bainville, relevait d’un symptôme de fragmentation devient, chez Feinberg, un principe de civilisation. Le droit n’est pas un luxe moral, mais une digue contre la barbarie. La démarche de Feinberg peut être lue, à la lumière du Siècle juif de Iouri Slezkine, comme l’expression d’un projet de légitimation universelle d’un peuple minoritaire en quête d’émancipation nationale. Slezkine décrit le passage de certains groupes juifs, historiquement diasporiques et intermédiaires, vers un rôle central dans les projets modernisateurs de l’Europe et du monde. Le droit international devient alors non seulement un outil juridique, mais un vecteur de transmutation identitaire : faire de la minorité un sujet politique à part entière, voire un fondateur légitime d’État. Ainsi, la lecture géopolitique du judaïsme opérée par Feinberg – parfois en tension avec la lecture religieuse – participe d’une révolution silencieuse, où le droit remplace la tradition comme fondement de la légitimité. 

    III. Deux conservatismes en miroir : mémoire contre utopie ? 
    Il serait erroné de lire cette opposition comme un simple affrontement idéologique. Tous deux réagissent à une même crise : celle d’une Europe brisée, déchirée entre impérialismes et aspirations démocratiques, tour à tour tentée par l’anarchie révolutionnaire et le repli autoritaire. Bainville craint l’atomisation politique, Feinberg redoute l’uniformité totalitaire. Tous deux sont, en un sens, des conservateurs – mais porteurs de conservatismes opposés. L’un cherche à préserver la continuité nationale, l’autre à garantir la diversité au sein d’un ordre juridique mondial. Cette dialectique trouve des résonances chez Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno ou G.K. Chesterton. Jünger, dans Le Travailleur, perçoit la modernité comme militarisation de la vie et absorption de l’individu dans le collectif technique. Evola rejette le nivellement démocratique pour prôner une hiérarchie spirituelle. Unamuno hésite entre foi et doute, tandis que Chesterton défend la sagesse populaire contre les abstractions technocratiques. Tous, à leur manière, cherchent une issue à la crise de sens. IV. Héritages croisés : une leçon pour l’Europe d’aujourd’hui La pensée de Feinberg, longtemps marginale, connaît aujourd’hui une résurgence. À l’heure des droits humains globaux, des migrations massives et de la crise des souverainetés classiques, sa revendication d’une protection structurelle des minorités redevient centrale. Mais cette perspective bute sur un paradoxe : comment universaliser les droits sans effacer les enracinements ? Comment protéger la diversité sans céder à l’éclatement communautaire ? Relire la confrontation Bainville/Feinberg à la lumière des débats contemporains – sur l’Union européenne, l’ONU, la Cour pénale internationale – permet de saisir la complexité du moment présent. Il ne s’agit plus d’opter entre souverainisme et cosmopolitisme, mais de penser leur articulation. Peut-on encore conjuguer la fidélité à la mémoire avec la justice pour l’altérité ? Peut-on affirmer un pluralisme ordonné sans sombrer dans le relativisme identitaire ? 

    Conclusion : une synthèse à construire 
    Bainville et Feinberg, loin de s’annuler, s’interpellent. Le premier avertit des dérives de l’abstraction et de l’oubli des racines ; le second rappelle que l’histoire ne justifie pas l’injustice. Ensemble, ils forment les deux pôles d’un questionnement fondamental pour l’Europe : comment faire droit au passé sans trahir le présent ? Comment ouvrir l’universel sans dissoudre le particulier ? Ce dialogue, plus que jamais, reste à approfondir. Entre mémoire et espérance, autorité et justice, identité et ouverture, l’Europe ne pourra se reconstruire qu’en repensant à nouveaux frais cette tension fondatrice.
    Scris de asymetria on Saturday, June 28 @ 00:19:10 CEST (280 citiri)
    Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Dan CULCER. Reflectii asupra Revolutiei conservatoare, a dreptului minoritarilor

    Reflecții asupra Revoluției conservatoare, a dreptului minorităților și a sufletului european
     
    Introducere 
    Gândirea politică europeană a secolului XX s-a cristalizat în jurul unor opoziții fondatoare, nu doar între abstracțiuni ideologice, ci între figuri care întruchipează viziuni asupra lumii aparent ireconciliabile – și totuși ciudat de complementare. Jacques Bainville și Nathan Feinberg sunt doi poli emblematici ai acestei tensiuni. Primul, istoric monarhist francez, ancorat în memoria națională și obsedat de continuitatea istorică; cel de-al doilea, jurist evreu internaționalist, apărător fervent al drepturilor minorităților și promotor al unui drept supranațional. Unul concepe suveranitatea ca rod al unei moșteniri organice, lente, celălalt ca un cadru ce trebuie depășit în numele demnității umane. Amândoi răspund, fiecare în felul său, prăbușirii ordinii vechi provocate de războaiele mondiale, citind în acestea fie necesitatea unei întoarceri la tradiție, fie urgența unei protecții universale a celor vulnerabili. Dar mai mult decât un simplu conflict doctrinar, această confruntare conturează un veritabil dilema spirituală europeană: cum poate fi împăcată fidelitatea față de moșteniri cu deschiderea către alteritate? Cum pot fi apărate popoarele fără a sacrifica persoanele? Nu este vorba doar despre istoria ideilor, ci despre însăși devenirea Europei, împărțită între memorie și justiție, între înrădăcinare și pluralism, între continuitate și reparație. Această tensiune, departe de a fi sterilă, poate deveni fecundă – cu condiția de a fi gândită până la capăt. Prezentul eseu își propune să exploreze acest dialog implicit între Bainville și Feinberg, nu pentru a-i reconcilia artificial, ci pentru a scoate la iveală liniile de forță ale unei întrebări încă vii. 

    I. Jacques Bainville: cântul funebru al suveranității istorice 
    Jacques Bainville a fost în același timp cronicarul lucid al unui trecut idealizat și profetul îngrijorat al unui viitor dezagregat. Istoric monarhist, vedea în Revoluția franceză mai puțin o emancipare, cât o ruptură traumatică, o prăbușire a ordinii naturale și ierarhice. În ochii lui, democrația modernă, arogându-și monopolul legitimității, a slăbit structurile organice ale puterii și a aruncat națiunea într-o instabilitate cronică. Denunța logica universalistă, născută din Iluminism, ca un solvent al identităților particulare. Gândirea sa se înscrie într-o critică profundă a modernității politice, apropiată de cea a lui Ortega y Gasset în Revolta maselor. Amândoi se tem de ascensiunea omului mediu, de dispariția elitelor, de pierderea sensului autorității și al ierarhiei naturale. Pentru Bainville, suveranitatea nu este o abstracție juridică, ci o construcție lentă și răbdătoare, rod al unei maturizări istorice, dinastice și teritoriale. Istoria are aici rolul unui dascăl sever. A uita această moștenire înseamnă a risca repetarea greșelilor trecutului. După cum scria cu gravitate: „Cei care ignoră trecutul vor fi trădați de viitor.” 

    II. Nathan Feinberg: dreptul ca bastion al demnității minoritare 
    Această viziune pesimistă este contrabalansată de elanul prometeic al lui Nathan Feinberg, jurist evreu angajat în marile dezbateri internaționale ale perioadei interbelice. Profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, observator atent al mutațiilor din domeniul dreptului, el militează pentru instituționalizarea protecției minorităților în cadrul unui sistem juridic supranațional. În lucrarea sa Protecția internațională a minorităților, afirmă: „Minoritatea nu este o anomalie, ci o expresie legitimă a pluralismului.” Pentru Feinberg, statul-națiune nu poate fi măsura supremă a justiției. Acesta trebuie să se integreze într-o arhitectură normativă mai vastă, ghidată de principiile dreptului și de exigențele conștiinței umane. Ceea ce Bainville percepea ca fragmentare, Feinberg interpretează ca o complexitate constitutivă a umanității. Unul vede în unitatea politică o garanție a stabilității, celălalt bănuiește în ea un germen al excluderii. Dreptul internațional devine astfel, pentru Feinberg, instrumentul unei etici a respectului, garantul pluralității împotriva hegemoniei unei identități majoritare. Demersul lui Feinberg poate fi pus în legătură cu tezele lui Iouri Slezkine în Secolul evreiesc, potrivit cărora elitele evreiești diasporice, marginalizate istoric, investesc câmpul intelectual, juridic și politic pentru a transforma alteritatea lor într-un motor al modernizării. Dreptul internațional devine astfel nu doar o armă defensivă, ci un instrument de refondare: el oferă minorității o voce universală, un statut de agent politic și, uneori, în cazul sionismului, un stat. În această perspectivă, viziunea lui Feinberg ține tot atât de mult de un proiect juridic, cât și de un orizont antropologic și civilizațional. 

    III. Două conservatorisme în oglindă: memorie contra utopie? 
    A-i opune pe Bainville și Feinberg ca două figuri pur antagoniste ar fi reductiv. Amândoi întruchipează forme de conservatorism: Bainville – cel al structurilor moștenite, al apartenențelor organice; Feinberg – cel al principiilor perene, al demnității umane ca fundament al ordinii. Unul se teme de dezagregarea corpurilor politice, celălalt de tăcerea impusă vocilor disonante. Această polaritate amintește de cea prezentă la Ernst Jünger, Julius Evola, Miguel de Unamuno sau G.K. Chesterton. Jünger, în Lucrătorul, descrie modernitatea ca un proces de mobilizare totală, care transformă individul în funcționar al tehnicii. Evola, aristocrat al spiritului, opune haosului democratic o ierarhie transcendentă. Unamuno oscilează între misticismul catolic și agnosticismul tragic. Chesterton apără înțelepciunea tradițiilor populare împotriva aroganței ingineriilor sociale. Toți împărtășesc aceeași neliniște în fața prăbușirii reperelor. Toți caută, fiecare în felul său, să redea sens continuității, transmiterii, limitei.
     
    IV. Moșteniri încrucișate: o lecție pentru Europa de azi 
    Într-un moment în care Uniunea Europeană este traversată de tensiuni identitare, fluxuri migratorii fără precedent, contestări ale suveranității și o criză a legitimității democratice, gândirea lui Feinberg capătă o actualitate arzătoare. Apelul său la un ordin juridic întemeiat pe protecția diferențelor rezonează cu dezbaterile contemporane privind drepturile minorităților, diversitatea culturală, dreptul de azil. Însă lecția lui Bainville rămâne la fel de prețioasă: ea amintește că legitimitatea politică nu poate fi pur procedurală; că o ordine lipsită de memorie devine un simulacru. Europa nu poate fi clădită doar pe norme dezîntrupate, cu riscul de a pierde popoarele pe care pretinde că le unește. Provocarea constă în a gândi un pluralism înrădăcinat, o universalitate cu chip uman.

    Concluzie: o sinteză de construit 
    Bainville și Feinberg, departe de a se anula reciproc, se interpelează. Primul avertizează asupra derivei abstracției și a uitării rădăcinilor; cel de-al doilea amintește că istoria nu justifică nedreptatea. Împreună, ei formează cei doi poli ai unei întrebări fundamentale pentru Europa: cum putem face dreptate trecutului fără a trăda prezentul? Cum putem deschide universalul fără a dizolva particularul? Acest dialog, mai actual ca niciodată, rămâne de aprofundat. Între memorie și speranță, între autoritate și justiție, între identitate și deschidere, Europa nu se va putea reconstrui decât gândind din nou, cu prospețime, această tensiune fondatoare.

    Dan Culcer
    Scris de asymetria on Saturday, June 28 @ 00:10:24 CEST (281 citiri)
    Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Analiza eseului lui Radu Mares. Mircea Eliade si receptare sa oblica


    Eseuri: O analiză a eseului lui Radu Mares, Pentru binele cauzei
    Scris la Thursday, December 27 @ 18:04:20 CET de catre Radu Mareș


    Analyse de l'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade

    L'essai de Radu Mareș sur Mircea Eliade présente une approche complexe et nuancée de la pensée d'Eliade, explorant ses dimensions idéologiques, argumentatives, politiques, stylistiques et éthiques. À travers cette analyse, il est possible d'observer comment Eliade a navigué dans des contextes historiques et intellectuels variés, tout en s'engageant dans des débats politiques et philosophiques qui ont marqué son époque.
    Analyse idéologique 
    L'idéologie d'Eliade, telle qu'elle se manifeste dans son œuvre, est marquée par une quête profonde de sens et d'une identité nationale. Cela se reflète non seulement dans ses recherches religieuses et philosophiques, mais aussi dans ses engagements politiques, notamment au sein du mouvement légionnaire dans sa jeunesse. Cette période de son existence a été une source de controverses, car elle a été perçue par beaucoup comme une adhésion à un nationalisme extrême et à des idéologies antisémites. Cependant, l'œuvre d'Eliade ne se limite pas à son engagement politique. Loin de cela, il a cherché à comprendre la place de l'homme dans le monde et à réconcilier les tensions entre le sacré et le profane. Il a écrit abondamment sur la spiritualité, le mythe et l'histoire des religions, mais toujours avec une forte implication idéologique, en particulier dans ses premiers travaux. Cela a donné lieu à une tension entre l'idéalisme de ses recherches et les réalités politiques du monde dans lequel il vivait.
    Analyse argumentative 
    Sur le plan argumentatif, Eliade se distingue par sa capacité à fusionner des éléments issus de différents domaines, allant de l'histoire des religions à la philosophie et à la politique. Dans ses écrits, il présente des arguments qui visent à justifier une vision du monde où le sacré occupe une place centrale dans la vie humaine. Cette perspective lui permet de critiquer la modernité et ses dérives, notamment la rationalisation excessive de la société et la perte de sens qui en découle. L'argumentation d'Eliade est également marquée par une tension entre la réconciliation de la tradition et l'acceptation du changement. Dans un contexte de transformations sociales et politiques profondes, Eliade cherchait une forme d'équilibre entre les valeurs traditionnelles et les exigences modernes. Toutefois, cette quête d'harmonie n'a pas toujours été bien reçue, notamment en raison de ses sympathies politiques de jeunesse et de sa vision de la religion comme fondement de la société.
    Analyse politique L'aspect politique de l'œuvre d'Eliade est indéniablement l'un des plus controversés. Son appartenance au mouvement légi onnaire, puis ses relations avec le fascisme et la droite radicale, ont fait de lui une figure largement discutée et parfois rejetée. De nombreux critiques ont souligné cette phase de son existence, soulignant que ses opinions politiques ont pu influencer ses écrits. Cependant, il est essentiel de noter qu'Eliade a, à un moment donné, pris ses distances avec ces positions politiques, notamment après son départ pour Paris. En dépit de cette évolution, les tensions entre ses convictions religieuses et ses sympathies politiques continuent d'influencer la réception de son œuvre. Bien que ses travaux sur le sacré et les religions soient généralement respectés, l'ombre de ses choix politiques de jeunesse persiste, compliquant ainsi son héritage.
    Analyse stylistique
    Du point de vue stylistique, Eliade est reconnu pour la profondeur et la clarté de son écriture. Sa capacité à fusionner une analyse théorique complexe avec une écriture accessible et souvent poétique est l'un des aspects les plus remarquables de son œuvre. Ses écrits sont marqués par une riche symbolique et une approche narrative qui font écho à ses idées sur le sacré et le mythe. Cependant, cette écriture est également dense et peut parfois sembler hermétique, ce qui en fait une lecture exigeante. Eliade excelle dans l'art de la métaphore et de l'image, souvent pour exprimer des idées abstraites sur la religion et la culture. Cette capacité à rendre compréhensibles des concepts complexes par le biais d'illustrations poétiques est une caractéristique marquante de son style.
    Analyse éthique 
    D'un point de vue éthique, l'œuvre d'Eliade soulève des questions sur la relation entre l'individu et la société, ainsi que sur la place de la religion dans la vie humaine. Bien que ses écrits sur le sacré et le mythe aient été largement respectés, certains de ses choix politiques, notamment ses affiliations de jeunesse, rendent difficile une évaluation totalement positive de son éthique. En effet, son implication dans des mouvements politiques extrêmes soulève des interrogations sur sa conception de la morale et de l'éthique dans le contexte de la modernité. Cependant, il convient de souligner qu'Eliade a tenté de redéfinir son approche éthique au fil du temps, en cherchant à réconcilier les valeurs spirituelles avec les défis moraux et sociaux contemporains. Cette démarche, bien que complexe, témoigne de la volonté d'Eliade de se confronter aux dilemmes éthiques de son époque.


    Prin însăși natura vocației sale care a fost una ofensivă, de explorator, de cuceritor, Eliade era făcut să provoace reacții de tot felul. Succesul său precoce l-a instalat în prim-plan, mai ales ca romancier, cel de erudit și savant venind mai târziu. Or, în anii '30 ai secolului trecut, succesul se măsura – ca și azi – în tiraje mari și în bani, în admirație dar și în tot felul de invidii.


    Anul Eliade :Pentru binele cauzei

    De Radu Mareș
    Despre Mircea Eliade s-a scris, într-o evaluare cantitativă, enorm. Cineva spunea că însumând comentariile ce i-au fost consacrate, în timpul vieții și postum, pentru fiecare pagină de-a sa – și sunt de ordinul zecilor de mii – există zece sau mai multe pagini de comentariu. Ca scriitor și nu ca istoric sau critic literar am citit, în unele cazuri recitit, în altele re-recitit, și cărțile lui Eliade, nu toate însă, precum și o parte oarecare, neimportantă, în tot cazul, din vasta bibliografie conexă. Într-un fel, această nesistematică, oarecum diletantă aventură livrescă a ajuns, din punctul meu de vedere, la capăt. Ce să mai spun? O parte semnificativă a istoriei tragice pe care generația mea a trăit-o, fiind și implicată în ea, se reflectă în experiența de cunoaștere mediată de Eliade. Ca scriitor, m-a interesat mai întâi ostilitatea care l-a însoțit continuu. E un tip de conflict „cu lumea" colosal de important, în marginea căruia poți medita la nesfârșit. Apoi am încercat să înțeleg, în felul meu, mărturia lui Eliade, mai ales în părțile ei confuze sau umbrite. Rezultatul de aici sunt aceste câteva note, mai vechi sau mai noi.
    Radu Mareș
    Extras din Vatra, Nr. 9-10 / 2007

    http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9208

    http://tinyurl.com/ys5x9z
    Scris de asymetria on Friday, May 09 @ 12:24:03 CEST (457 citiri)
    Citeste mai mult... | 53715 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice Bio-bibliografii: Jacques Bainville: Biografie, Opera Semnificaiiile politice ale pacii

    Jacques Bainville: Biografie, Operă și Semnificație IstoricăBiografieJacques Bainville (1879-1936) a fost un istoric, jurnalist și scriitor francez, cunoscut mai ales pentru opiniile sale conservatoare și naționaliste. S-a născut la Vincennes, Franța, și și-a petrecut o mare parte din viața analizând evenimentele istorice și consecințele acestora asupra politicii europene. Bainville a fost membru al Academiei Franceze din 1935 și a fost strâns asociat cu mișcarea monarchistă Action Française, condusă de Charles Maurras. De-a lungul carierei sale, a scris numeroase lucrări despre istorie și politica internațională, caracterizate printr-o abordare lucidă și scepticism față de utopiile democratice."Les Conséquences Politiques de la Paix"Publicată în 1920, lucrarea "Les Conséquences Politiques de la Paix" este considerată cea mai influentă operă a lui Bainville. Scrisă în contextul imediat următor Tratatului de la Versailles, cartea analizează critic impactul politic al prevederilor acestui tratat asupra Europei. Bainville argumentează că tratatul, deși aparent menit să asigure pacea, va genera instabilitate și noi conflicte. Predicțiile sale au fost surprinzător de precise, anticipând ascensiunea Germaniei naziste și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.Argumentele lui Bainville
    1. Pedepsirea excesivă a Germaniei: Bainville consideră că sancțiunile economice și teritoriale impuse Germaniei nu vor duce la pacificarea Europei, ci la acumularea unor resentimente periculoase. Prin umilirea unei mari puteri, tratatul a pregătit terenul pentru revanșism.
    2. Slăbirea artificială a Germaniei: Deși Versailles a impus restricții militare severe Germaniei, Bainville argumentează că un stat german slăbit va deveni o problemă geopolitică, fie prin fragmentare, fie prin reacții de tip naționalist radical.
    3. Crearea unor noi state instabile: Tratatul a redesenat harta Europei Centrale și de Est prin crearea unor state naționale precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, care conțineau minorități etnice numeroase. Bainville prezicea că aceste state vor avea dificultăți în menținerea stabilității interne.
    4. Problema frontierelor fragile: Autorul consideră că noile frontiere ale Franței, Poloniei sau României sunt problematice, deoarece multe dintre acestea se bazează pe echilibre fragile ce vor fi contestate în viitor.
    5. Iluzia Ligii Națiunilor: Bainville respinge ideea că Liga Națiunilor poate asigura pacea durabilă, argumentând că securitatea europeană depinde mai degrabă de echilibrul de putere decât de mecanisme internaționale fragile.
    Semnificația lucrării pentru Europa și pentru România
    1. Pentru Europa:
      • Bainville subliniază greșelile tratatului în impunerea de sancțiuni economice severe Germaniei și crearea de state noi cu granițe instabile și compoziții etnice eterogene.
      • Lucrarea sa a influențat școala de gândire realistă din relațiile internaționale, avertizând asupra pericolelor utopismului și asupra neglijării intereselor naționale.
    2. Pentru România:
      • După 1920, România a beneficiat de extinderea teritorială, dar Bainville ar fi considerat că fragilitatea granițelor și prezența minorităților etnice ar putea deveni surse de tensiuni. Analiza sa oferă o perspectivă asupra riscurilor geopolitice și necesitatea unei politici externe prudente.
    Opera lui Jacques Bainville în Europa și în România
    • În Europa: Bainville este apreciat ca un analist politic vizionar. Ideile sale sunt discutate în mediile academice, mai ales în contextul reevaluării interbelice.
    • În România: Deși mai puțin cunoscut, gândirea lui Bainville poate fi valorificată pentru a înțelea dinamica relațiilor internaționale interbelice și pentru a contextualiza deciziile României din acea perioadă.
    Relația dintre "Les Conséquences Politiques de la Paix" și lucrarea lui Nathan FeinbergNathan Feinberg, în teza sa "La question des minorités à la Conférence de la paix de 1919-1920 et l’action juive en faveur de la protection internationale des minorités" (1929), analizează rolul minorităților în contextul Conferinței de Pace de la Paris.Paralelisme relevante:
    1. Perspective complementare:
      • Bainville critică abordarea generală a tratatului, în timp ce Feinberg oferă o perspectivă detaliată asupra unui aspect specific: problema minorităților.
    2. Problema granițelor și etniilor:
      • Ambele lucrări evidențiază precaritatea granițelor stabilite și riscurile generate de marginalizarea minorităților, ceea ce poate conduce la instabilitate politică.
    3. Aplicații pentru România:
      • Problematica minorităților etnice, centrală în lucrarea lui Feinberg, este strâns legată de granițele instabile și de tensiunile identificate de Bainville.
    Concluzie
    Lucrarea "Les Conséquences Politiques de la Paix" a lui Jacques Bainville este o analiză remarcabilă a tratatului de la Versailles, care rămâne relevantă pentru înțelegerea dinamicilor geopolitice interbelice.

    Scris de Asymetria on Friday, May 02 @ 22:19:11 CEST (387 citiri)
    Citeste mai mult... | Bio-bibliografii | Scor: 0

    Lecturi critice In epicentru: Magda Ursache. Satul din colt.ul ochiului

    Spuneam, într-un foileton privind ciurul și dârmonul cenzurii, cã ținta predilectã a criticaștrilor corect politici este literatura scriitorilor amprentați național. În procesul canceling, a-ți apãra stilul etnic a devenit egal cu a fi șovin, xenofob, stupid sau fundamentalist religios. Președintele Macron, cuprins de darul previziunii, a afirmat cã „națiunile vor pierde bãtãlia culturalã a civilizațiilor”. De-în-da-tã! În ce ne privește, suntem „protocroniști” și privind gospodãria țãrãneascã.Un asediu sistematic s-a produs contra ei, începând cu 1944. „Nu întâmplãtor, în chip nimicitor, s-a abãtut furia satanicã bolșevicã asupra satelor, cele care poartã chipul românesc”, nota Alexandru Nemoianu în 20 septembrie a.c. (v. Hidosul planKovesi 2”). Acum, când trendul neo-marxist e poligamia, deranjeazã caracterul tradițional al familiei rurale. Or, familia țãranului a fost punct de rezistențã în cele mai grele cumpene ale istoriei. Un teleintelectual realizator de emisiune, Prelipceanu, mereu uluit, mereu mirat (ca expresie) de el însuși, susținea într-o marți, 28 septembrie, la ceas rãu: „Trebuie sã-i scapi pe copii de pãrinții lor.” Zis și fãcut. Românii (patru milioane, dar se poate și mai rãu) și-au luat lumea-n cap, iar pãrinții au fost despãrțiți de copii.
    Scris de asymetria on Tuesday, November 02 @ 19:12:36 CET (1733 citiri)
    Citeste mai mult... | 18975 bytes in plus | In epicentru | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Stefan Borbely. Posteritatea lui Adrian Marino

    Despre neașteptata plecare dintre noi a lui Adrian Marino, în noaptea de 16/17 martie 2005, cea mai delicată și, totodată, impresionantă relatare mi-a fost furnizată de către soția sa, Doamna Lidia Bote, chiar a doua zi după funesta întâmplare, când o vizită în camera de lucru a celui cu care conversasem cu doar de 72 de ore mai devreme mi-a confirmat că nimic nu prefigurase despărțirea care avea să se producă. Știam fiecare detaliu al camerei, întrucât fusesem acolo de nenumărate ori, și nimic nu fusese schimbat: mapele de carton cu fișiere fuseseră pregătite și așezate în ordine pentru truda de a doua zi, laolaltă cu stiloul și cu pixurile, pregătite și ele pentru a fi folosite. Cartea, pe care nu o terminase încă de fișat, aștepta cuminte lângă perna de pe sofaua de lângă fereastră, dincolo de care viața de pe Strada Rákóczi, devenită Eremia Grigorescu, își reluase, obișnuită, cursul, ca și cum nimic nu se întâmplase.

    Stefan Borbely.
    Scris de asymetria on Thursday, September 30 @ 23:44:24 CEST (1662 citiri)
    Citeste mai mult... | 39448 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice In epicentru: Magda Ursache. Era grafomanilor

    Aș vrea sã încep acest foileton dorind criticilor literari ce le dorește Dan Culcer („Asymetria”) : „Bunã libertate de opinie ! Vremile nu-s chiar propice pentru a urma un decalog ca acela formulat de Daniel Cristea-Enache. Iatã-l :
    „- sã citești o carte înainte de a scrie despre ea
    - sã nu minți cititorul lãudând o manufacturã lamentabilã și demolând o operã importantã
    - sã nu faci servicii de presã, de promo, de reciprocitate avantajoasã- pecuniar
    - sã nu furi munca altuia
    - sã nu calomniezi, sã nu denigrezi, sã nu lansezi atacuri la persoanã, sã nu-ți ridici, „polemic”, poalele-n cap
    - sã fii curios, neblazat, atent la cei ce vin în spațiul literar
    - sã nu crezi cã literatura începe și se terminã cu aceștia, dimpreunã cu tine
    - sã admiți cã poți greși, recunoscând, onest, când ai fãcut-o
    - sã te bucuri când citești o carte bunã a unui adversar de idei
    - zece, sã iubești literatura

    Sigur cã sunt destui critici de întâmpinare care vorbesc cu pricepere, dar sunt mulți care o fac (și-s mai vocali) cu nepricepere. Cât despre autori ! Dacã n-ai talentul de a ajunge sub reflectoare și aștepți selecția naturalã, clachezi. Scrii scrisori fãrã numãr fiecãrui critic care conteazã, te-ai scos.
    Scris de asymetria on Saturday, January 23 @ 11:53:16 CET (1669 citiri)
    Citeste mai mult... | 16893 bytes in plus | In epicentru | Scor: 0

    Lecturi critice Eseuri: Ion NEAGOS. Privirea si textul in poezia lui Dan Lototchi

    Poetul Dan Lotoțchi a fost doctor al Universității „Petru Maior” din Târgu-Mureș, cu teza Spațiul alveolar. Jurnalul literar românesc între anii 1930-2000, traducător din franceză al Tractatus-ului wittgensteinian, rămas în manuscris și dactilografiat pentru uzul prietenilor, membru fondator al cenaclului literar „Agora” și animator al seriei secunde a Festivalului de poezie de la Sighișoara ̶ cea de după 1995, desfășurată sub genericul „Poezia în avangardă” ̶ , profesor, bibliotecar și om de teatru (a tradus și interpretat monodrame de Beckett). Dan Lotoțchi ne-a lăsat o singură carte de „texte” fără titlu, Experiment cu o înserare, apărută în 2007 la editura Pro BUSINESS din Berlin. Spirit meditativ, analitic și introspectiv (unele pasaje par desprinse dintr-un jurnal intim), el s-a format, ca student al Filologiei bucureștene și mai vechi prieten al lui Gheorghe Crăciun, în atmosfera textualismului teoretizat și practicat de Gheorghe Iova.
    Scris de asymetria on Monday, April 20 @ 16:05:15 CEST (1935 citiri)
    Citeste mai mult... | 66724 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0

    Lecturi critice Presofagie: Mihaela Malea Stroe. Baci dibaci si nedibaci

    Mihaela Malea Stroe. Baci dibaci și nedibaci (Comentariu la expresia la modă 'românii—un popor de proști')
    De mult am devenit refractară la subiectele politice sau care au conotație politică. A trecut mai bine de un deceniu de când nu urmăresc la tv nici știri (m-am lămurit de mult ce conțin), nici dezbateri, nici ce partide promit luna de pe cer și marea cu sarea, că, oricum, ne mint. Sunt, totuși, lucruri neprelucrate în studiouri, lucruri care sar în ochi sau în timpane din realitatea imediată, fără să urmărești cu insistență sinucigașă circul mediatic.
    Astfel, de-o vreme, mă agasează până la revoltă frecvența tot mai sporită a expresiei „românii – un popor de proști”, cu varianta „popor mioritic” (termen cu bună-știință și cu o vizibilă rea-intenție re-semantizat negativ de către unii), adică „o turmă de proști”.
    Scris de asymetria on Thursday, April 09 @ 17:47:48 CEST (2005 citiri)
    Citeste mai mult... | 28218 bytes in plus | Presofagie | Scor: 0


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 33

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 2.52 Seconds