Încercarea
reconstituirii unui Luceafǎr
“complet”, prin revenirea la sursele autografe, ne-a apǎrut
astfel ca legitimǎ și ne-am simțit îndreptǎțiți sǎ urmǎm
exemplul distinsului elenist și eminescolog, cercetînd variantele
manuscrise – indirect însǎ, prin intermediul ediției
Perpessicius (vol. II), accesul la ediția integralǎ facsimilatǎ
nefiindu-ne posibil – cu scopul de a repune la locul lor, fațǎ de
versiunea “standard”, și a ordona astfel în parcursul organic
al poemului, toate strofele “lipsǎ”, spre a-i regǎsi
integralitatea.
Dar
despre sensurile noi ce apar la aceastǎ lecturǎ restituitǎ, cu o
altǎ ocazie. Ne grǎbim deocamdatǎ a face publicǎ aceastǎ
variantǎ ce se dorește “integralǎ”, pe care o nouǎ ediție,
însoțitǎ de un studiu introductiv, o va îmbogǎți cu notele
critice și filologice de cuviințǎ.
Ara
Alexandu și Dana Șișmanian
(28
ianuarie 2018)
Eminescu
restituit:
O
« versiune integralǎ » a Luceafǎrului
Îmbogǎțind
cunoașterea Luceafǎrului
prin publicarea a 13 strofe ignorate în versiunea “standard” a
poemului, strofe ce fac parte din discursul Demiurgului (“Luceafǎrul.
Versiunea maximalǎ a vorbirii Demiurgului”, în Manuscriptum,
nr. 1/1991 – 82, an XXI, pp. 32-34), Petru Creția fǎcea mai mult
decît sǎ ducǎ mai departe opera de editor eminescian inițiatǎ de
Perpessicius. El punea astfel în valoare, prin aceste strofe extrase
din variantele manuscrise, partea esențialǎ a poemului, cea pe care
“legenda” interpretǎrii acreditate de Maiorescu o minimizase în
mod voluntar: probǎ amputarea și deformarea poemului de cǎtre
criticul ce se imagina însuși în rolul demiurgului, tocmai în
aceastǎ zonǎ, din care ediția sa apǎrutǎ în decembrie 1883
eliminǎ patru strofe și înlocuiește douǎ versuri ale poetului cu
douǎ versuri proprii, contribuție “creatoare” a criticului la
poemul eminescian (vezi Perpessicius, Opere,
vol. II.
Note
și variante de la Povestea Codrului la Luceafǎrul,
Fundația regalǎ penru literaturǎ și artǎ, București, 1943, pp.
451-452). Versiunea “ticluitǎ” de Maiorescu, cum se exprimǎ
Perpessicius, reduce astfel poemul la 94 de strofe, fațǎ de 98 cîte
comporta ediția princeps a poemului apǎrutǎ cu cîteva luni în
urmǎ în Almanachul societǎții România Junǎ din Viena (aprilie
1883), reluatǎ mai apoi în Convorbiri literare (nr. 5, august
1883): editorul operei complete avea sǎ restituie versiunea
Almanach-Convorbiri, denunțînd intervențiile maioresciene. Pe de
altǎ parte, prima traducere a Luceafǎrului,
realizatǎ de Mite Kremnitz și reprezentînd de altfel și prima
publicare ca atare a poemului, cǎci apǎrutǎ în ianuarie 1883
(Carmen Sylva – Mite Kremnitz, Rumänische
Dichtungen,
Bonn,
Leipzig), comportǎ 93 de strofe: cu 5 mai puțin decît avea sǎ
aibǎ versiunea din Almanach, dar incluzînd 3 din cele 4 strofe pe
care avea sǎ le elimine Maiorescu (o interogație subsistǎ însǎ
asupra primei ediții a antologiei germane, apǎrutǎ la Leipzig în
1881 și imposibil de
gǎsit – Perpessicius n-a putut-o avea în mîini – despre care
nu putem ști, încǎ, dacǎ cuprindea sau nu o primǎ traducere a
poemului eminesican, dupǎ o versiune poate încǎ în lucru,
furnizatǎ desigur de poetul însuși).
Luceafǎrul
a
fost astfel de la prima publicare o selecție operatǎ în bogǎția
variantelor manuscrise, despre care nimic nu garanteazǎ cǎ a
corespuns deciziei poetului însuși.
Originalul
manuscris al textului apǎrut în Almanach nu s-a gǎsit.
Perpessicius reușește sǎ identifice o versiune D, incompletǎ,
cuprinzînd numai zona ascensiunii Luceafǎrului, a interpelǎrii
Demiurgului și discursul acestuia, în total 17 strofe, versiune ce
ar corespunde, parțial, cu originalul trimis la Almanach, fǎrǎ
însǎ a o putea data cu certitudine (op.cit.,
pp. 443-451).
Versiunea
C pe care editorul o considerǎ ultima versiune manuscrisǎ completǎ,
deci cea mai aproape de cea publicatǎ în Almanach în aprilie 1883,
e datatǎ cu un an în urmǎ (“10 aprilie 1882”, mențiune
autografǎ a poetului); ea depǎșește versiunea publicatǎ în
Almanach cu 7 strofe (dintre care douǎ în cuprinsul discursului
Demiurgului), însumând deci 105 strofe fațǎ de cele 98 din
Almanach. Prima versiune tipǎritǎ a fost deci în mod evident
redusǎ. Or se știe cǎ începînd din 17 aprilie 1882, tocmai,
Luceafǎrul
a fost citit de numeroase ori și, cum se exprimǎ Mariorescu în
Jurnalul sǎu, “șlefuit” și “corectat”, cu ocazia unor
lecturi în cerc privat, la domiciliul criticului, ca și în cursul
lecturilor publice la ședințele lunare ale Junimei – pentru a
produce, la sfârșitul lui octombrie 1882, versiunea oficialǎ
trimisǎ pentru publicarea în Almanach, cu girul direct al
mentorului Junimii, împreunǎ cu alte contribuții ale junimiștilor
(între care douǎ traduceri, de Eminescu, ale unor poeme ale
reginei, Carmen Sylva).
Versiunea
B, “prima versiune completǎ”, dupǎ Perpessicius, și
consideratǎ de el ca anterioarǎ versiunii C, e și mai extinsǎ,
tocmai în zona discursului Demiurgului unde avem 8 strofe în plus
fațǎ de versiunea Almanachului, poemul însumînd cu totul 113
strofe numerotate de poetul însuși. Datarea în a doua jumǎtate a
anului 1881 este însǎ nesigurǎ, dacǎ nu pur și simplu
conjuncturalǎ (pe baza argumentului cǎ alte caiete, pe care
editorul le considerǎ ca aparținînd aceleiași versiuni B, pot fi
datate din aceastǎ perioadǎ). Anterioritatea fațǎ de versiunea C
nu ni se pare deloc atît de indubitabilǎ cît îi apǎrea lui
Perpessicius – mai ales considerînd faptul, semnalat de editor la
p. 391 a volumului II, cǎ manuscrisul principal, un caiet cartonat
înregistrat sub n° 2275B, cuprinde, înainte și dupǎ paginile
39-66 consacrate Luceafǎrului,
însemnǎri științifice databile din primǎvara lui 1883!... Va fi
voit poetul sǎ-și reia și relucreze o versiune anterioarǎ celei,
deja reduse, pe care o propusese Junimii în aprilie 1882, și ce
avea sǎ ajungǎ, încǎ și mai redusǎ, în paginile Almanachului
în aprilie 1883 – ori nu încetase niciodatǎ de a lucra la
versiunea “completǎ”, în laboratorul sǎu intim?...
În
fine, continuînd regresiunea în timp apud Perpessicius, prima
versiune, A, datatǎ de editor 1880-1881, incompletǎ, are curioasa
particularitate de a începe cu... discursul Demiurgului, care
cuprinde aici 37 de strofe, cu 26 de strofe mai mult decît versiunea
standard. Ne aflǎm deci în prezența celei mai extinse versiuni a
acestei pǎrți a Luceafǎrului,
parte ce se vǎdește astfel, de la bun început, majorǎ, adevǎratul
centru de greutate dacǎ nu interesul cvasi exclusiv al poemului –
pe cînd “povestea” ce precede, narativ, confruntarea metafizicǎ
a Luceafǎrului cu Demiurgul, și anume idila fatei de împǎrat, cu
dubla ei orientare, celest-luciferianǎ și pǎmântesc-cǎtǎlinicǎ,
este expediatǎ în a doua parte a caietului, într-o serie de strofe
în mare parte incomplete, cu versuri nefinisate: aproape un pretext
post
festum...
Nu
știm cu adevǎrat ce ar fi pǎstrat poetul pentru o versiune
“definitivǎ” – știm în orice caz cǎ ediția alcǎtuitǎ de
Maiorescu cîteva luni dupǎ internarea poetului în iunie 1883,
ediție care-i ciuntea poemul reducîndu-l la 94 de strofe, l-a
nemulțumit profund, și era poate deja cazul cu versiunea “șlefuitǎ”
și “corectatǎ” încredințatǎ Almanachului, în ciuda
clasicelor 98 de strofe ce aveau sǎ constituie versiunea “standard”
din ediția Perpessicius (care restituie textul eliminat sau
modificat de Maiorescu). Versiunile manuscrise A, B și C sînt fǎrǎ
îndoialǎ nu numai mai bogate, cantitativ, dar și, prin dezvoltarea
pǎrții filosofice și prin ponderea ei cu totul primordialǎ, cu
mult mai aproape, credem noi, de inspirația și sensul original al
poemului. La urma urmei opera eminescianǎ e o perpetuǎ cǎutare, și
forma decupatǎ pentru publicat nu era poate, pentru poet, decît o
imagine externǎ, precum antumele fațǎ de postume. Ceea ce
seziseazǎ cu justețe Petru Creția cînd, fǎrǎ mǎcar a se referi
la dualitatea neptunic / plutonic construitǎ de Ion Negoițescu, ci
evocînd doar persistenta prejudecatǎ a “ultimei voințe a
autorului”, menitǎ sǎ menținǎ și sǎ justifice bariera antume
/ postume, declarǎ curajos: “Noi susținem aici, cu prețul
bunului nostru nume, cǎ, în cazul lui Eminescu, așa ceva nu
existǎ” (Manuscriptum,
ibidem, p. 17).
Încercarea
reconstituirii unui Luceafǎr
“complet”, prin revenirea la sursele autografe, ne-a apǎrut
astfel ca legitimǎ și ne-am simțit îndreptǎțiți sǎ urmǎm
exemplul distinsului elenist și eminescolog, cercetînd variantele
manuscrise – indirect însǎ, prin intermediul ediției
Perpessicius (vol. II), accesul la ediția integralǎ facsimilatǎ
nefiindu-ne posibil – cu scopul de a repune la locul lor, fațǎ de
versiunea “standard”, și a ordona astfel în parcursul organic
al poemului, toate strofele “lipsǎ”, spre a-i regǎsi
integralitatea.
Cea
mai mare parte din cele 50 de strofe cu care îmbogǎțim astǎzi
versiunea Perpessicius, livrînd astfel o ediție “integralǎ” nu
de 98, ci de 148 de strofe – între care cele 13 deja restituite de
Petru Creția – provine din versiunea B, cea mai completǎ: ea ne-a
furnizat 32 de strofe (punînd însǎ la contribuție atît “etajul”
ediției lui Perpessicius, vol. II, pp. 392-414, cît și “notele”,
adicǎ variantele marginale ale textului principal). Versiunea A ne-a
furnizat 12 strofe, dintre care 10 aflate doar în aceastǎ versiune,
celelalte douǎ avînd variante și în versiunea B. O mai micǎ
parte provine din versiunea C: 4 strofe, dintre care douǎ se gǎsesc
numai în aceastǎ versiune, celelalte douǎ avînd variante și în
versiunea B (ca de altfel și restul strofelor versiunii C, ce se
regǎsesc, identice sau cu variante, în B). În fine, douǎ strofe
provin din versiunea D și nu se gǎsesc altundeva.
Ne-am
permis într-adevǎr, pentru strofele care existǎ în douǎ sau mai
multe variante – fie în cursul aceleiași versiuni, fie între
douǎ sau mai multe versiuni (A, B, C, D, plus cea “standard”
editatǎ de Perpessicius pe baza Almanachului și a Convorbirilor
literare) –, sǎ alegem, între mai multe opțiuni posibile, pe
cele ce ni s-au pǎrut cele mai reușite artistic, impunîndu-ne
regula de a nu reproduce strofe al cǎror conținut ar fi, parțial
sau complet, redundant (variantele neselecționate ale strofelor
respective urmînd a fi citate în notele unei viitoare ediții
critice). Frumusețea fulgurantǎ, tragicǎ, tulburǎtoare a mai
tuturor strofelor restituite aici nu putea sǎ continue a fi
îngropatǎ în labirintul unei ediții critice (ea însǎși mult
perfectibilǎ), ci se cerea redatǎ poemului, în integralitatea lui.
Semnalǎm de asemenea cǎ am preferat sǎ revenim, peste tot unde
ne-a fost posibil, la ortografia originalǎ a poetului, ce are nu
doar avantajul autenticitǎții ci și pe cel, major, al restituirii
unor rime altfel ocultate prin modernizarea ortograficǎ.
Din
cele 50 de strofe “noi”, 29 aparțin discursului Demiurgului.
Ponderea acestei pǎrți a Luceafǎrului
se vǎdește, la aceastǎ lecturǎ întregitǎ, ca determinantǎ.
Sensul și natura însǎși a poemului apar astfel ca vizînd cu mult
mai departe de alegoria “geniului nefericit” pe care o invoca
poetul însuși, desigur, pentru a facilita recepția poemului, mai
ales în versiunea prescurtatǎ destinatǎ Junimii și avînd deci de
obținut, pentru publicare, inconturnabilul accept al lui Maiorescu.
Cu atît mai puțin e de cǎutat un sens al Luceafǎrului
în lectura cu cheie a “legendei” impusǎ de mentorul Junimii, ce
identifica personaje și circumstanțe biografice acolo unde e vorba
de mituri, de simboluri și de scenarii metafizice. Luceafǎrul
e de fapt, cum au relevat Rosa del Conte și Ioan Petru Culianu, un
mare poem gnostic; textul se desfǎșoarǎ la mai multe nivele –
ontologic, axiologic, spiritual-inițiatic – și în multiple
direcții, Demiurgul (magul altor viziuni), Luceafǎrul, și chiar
cuplul (“syzygia” în termeni gnostici) Cǎtǎlin-Cǎtǎlina, ce
trece de la simplul nivel al “educației” erotice la cel al
transfigurǎrii pneumatice, reproducînd, în chip inversat, raportul
inițial al Cǎtǎlinei cu Luceafǎrul.
Dar
despre sensurile noi ce apar la aceastǎ lecturǎ restituitǎ, cu o
altǎ ocazie. Ne grǎbim deocamdatǎ a face publicǎ aceastǎ
variantǎ ce se dorește “integralǎ”, pe care o nouǎ ediție,
însoțitǎ de un studiu introductiv, o va îmbogǎți cu notele
critice și filologice de cuviințǎ.
Ara
Alexandu și Dana Șișmanian
(28
ianuarie 2018)
Nota: http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1440
|