Who's Online
Exista in mod curent, 36 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Polemici: Magda Ursache. Cand Iisus a coborît în celula
Scris la Saturday, April 25 @ 20:57:34 CEST de catre asymetria |
Magda
URSACHE
Cînd
Iisus a coborît în celulă
E
adevărat că mă obsedează atrocitățile
carcerale din perioada Dej-Pauker-Teohari. Nu mă feresc de
comparația, considerată de unii politic incorectă,
dintre Holocaust și Gulag, întrebînd: de ce n-am
prelua modelul a fi evreu după Auschwitz, transcriind: a
fi român după „experimentul Pitești”?
Și cum să vorbești detașat despre anii de teroare
anti-românească, de degradare morală, despre uzul
violenței extreme în așa-zisa reeducare? Eu nu pot.
Magda
URSACHE
Cînd
Iisus a coborît în celulă
„Metoda
de lucru a fost teroarea, teroarea totală, fizică și
psihică, teroarea continuă, 24 de ore din 24, zile,
săptămîni și luni de zile, scopul urmărit
fiind schimbarea creaturii umane, inversiunea psihologică și
instigarea deținuților să se lupte între ei
pentru supraviețuire, să se măcelărească și
să se ucidă între ei. Și, din păcate,
planul a reușit”.
Dr.
Nicu Ioniță, Psihotrauma de detenție și
urmările ei
Iată-mă
pusă pe coji de nucă, la colț (roșu), într-o
publicație dragă mie, „Contemporanul”, la care
colaborez de altfel. O face Boris Marian, la revista presei din
februarie 2009, acuzîndu-mă de ton prea pătimaș.
Aș fi scris cu patimă despre Patimile de la Pitești,
recte vîrful terorii staliniste, „experimentul”
prin care a trecut un piteștizat, Mihai Buracu (v. „în
cap, în cap, în cap!”, „Acolada”,
decembrie 2008).
E
adevărat că mă obsedează atrocitățile
carcerale din perioada Dej-Pauker-Teohari. Nu mă feresc de
comparația, considerată de unii politic incorectă,
dintre Holocaust și Gulag, întrebînd: de ce n-am
prelua modelul a fi evreu după Auschwitz, transcriind: a
fi român după „experimentul Pitești”?
Și cum să vorbești detașat despre anii de teroare
anti-românească, de degradare morală, despre uzul
violenței extreme în așa-zisa reeducare? Eu nu pot.
S-au
scris cărți multe și bune pe tema carcerală, dar
nu destule. Sînt și voci care se opun: „Ia mai
sfîrșiți cu ororile astea!”. Ca să intrăm
în normalitate, ar trebui ca monumentele martirilor să nu
zacă în vreo curte de biserică (Țuțea). Are
statuie Mircea Vulcănescu? Dar Valeriu Gafencu, supranumit
Sfîntul închisorilor (titlul de carte al editurii
„Reîntregirea”), mort în temniță de
tuberculoză, la 33 de ani? De ce nu-l canonizăm oare? Dar
Anton Golopenția? Dar Ioan Ianolide? Vrem normalitate, de vreme
ce instituim tabu-uri privind anume file ale istoriei noastre?
Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului și al
Rezistenței ar trebui multiplicat la Pitești, la Aiud, la
Ocnele Mari… Știu că o să-mi atrag antipatia
lui Boris Marian, votul său de blam și al revistei
„Realitatea Evreiască”, dar consun cu Paul Goma: din
1991, Istoria României a fost wieselizată. Iar acel
Ați ucis, ați ucis! Ați ucis!” n-a primit
cuvenita replică: Am fost uciși, am fost uciși, am
fost uciși!
„Istoria
contemporană are nevoie acum mai mult ca oricînd de
mărturisitori. Ei, mărturisitorii, sînt singurii care
pot da măsura adevărată a identității
neamului românesc”. Am citat din Cine suntem
(Editura Playtera, 2008) de Dan Puric.
Unul
dintre mărturisitori este Mihai Buracu, trecut prin „reeducarea”
de la Pitești, prin șantierul-lagăr de la Bicaz timp
de 24 de luni (de menționat că i-a avut colegi de sapă
și lopată pe Raoul Șorban, Cornel Regman, Laurențiu
Cerneț, Lucian Valea), apoi prin lagărele de la Borzești
și Onești. Alt mărturisitor e dr. Nicu Ioniță,
autorul cărții sus-menționate.
După
catastroficul 23 august 44, cînd românii au fost zvîrliți
dintr-o greșeală în alta și mai mare, s-a
încercat depersonalizarea, de-clasarea, ca să se ajungă
la neomul fără Dumnezeu, neam, familie. Și pentru că
era de dorit ca acest neom să se nască iute, s-a importat
forcepsul: tactica și strategia Kremlinului. Ce s-a urmărit?
Să li se șteargă deținuților politici
creierul printr-un chin inuman, cei vizați în primul rînd
fiind tinerii. în noaptea de 14/15 martie 48, în
București, Iași, Cluj, au fost arestați o mie de
studenți, 2% din totalul studenților vremii, după
Dumitru Bacu. Nimeni n-a rezistat „experimentului”,
constată același, în Pitești. Centru de
reeducare studențească (prima ediție, 1963). în
prefața la ediția tipărită de Atlantida,
București, 1991, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa spune
(patetic?): a fost o Golgotă românească.
Pe
banca acuzării, în procesul de fațadă (sentința
fiind dată în decembrie 54) au stat: Eugen Țurcanu,
Alexandru Popa, zis Țanu, Alexandru Mărtinuș
(torționarul doctorului Nicu Ioniță), studentul la
Drept Const. Juberian, care a condus „reeducarea” lotului
lui Mihai Buracu, Levinschi, Pop Cornel, doctorul Bărbosu de la
Gherla… Nu Nicolschi, Director General al Serviciului de
Anchete din Ministerul de Interne, de sorginte NKVD, care a
supravegheat totul; nu Teohari Georgescu, nu Koller, nu directorul
penitenciarului de la Pitești, Dumitrescu, nu observatorul
politic Marina, nu căpitanul Secu Gheorghiu, director la Gherla,
nu Avădanei, ofițer politic tot la Gherla. N-au fost
judecați nici torționarul de la Canal, Bogdănescu,
nici sioniștii Fuchs și Steier. N-a fost împușcat
în 54, ca „reeducator”, căpitanul Petre
Goiciu, fost tinichigiu, ci legionarul Pop Cornel, folosit la Gherla
de însuși Goiciu. După „experiment”,
cicatricile lui Pop Cornel îngrozeau deținuții: parcă
fusese arat cu ciomege; ciomegele îi făcuseră brazde
pe spate. Virgil Ierunca (Fenomenul Pitești) îl dă
ca exemplu de ucidere morală: după șase săptămîni
de tortură, devenise „masă de carne tumefiată,
în care nu i se mai puteau distinge nasul, ochii, gura”.
N-au fost acuzați nici gardienii șefi de la Pitești,
Ciobanu și Mândruță, nici tartorii Gherlei,
ofițerul polonez Mezaroș și Sebastény, tot
ofițer politic.
Judecător
în procesul-versiune PCR asupra vinovaților a fost
Alexandru Petrescu. Cel care prezidase Tribunalul Poporului, care l-a
condamnat pe Iuliu Maniu. Numai în procesele legionare, acest
Petrescu a dat peste 100.000 de ani de închisoare și zeci
de condamnări la moarte. Versiunea PCR: Victor Negulescu,
arestat de Nicolschi, a fost acuzat că ar fi transmis, de la
Horia Sima, lui Nuți Pătrășcanu să
compromită partidul comunist prin acțiuni de teroare în
închisori. Negulescu avea să moară de TBC, la Aiud.
Urmele,
după D. Bacu, le-a șters colonelul Zeller. Cînd i
s-au raportat ororile de la Pitești, a fost doar mirat, n-a luat
măsuri. Tot Zeller a risipit etajul trei de la Gherla, locul
„experimentului”. Preiau informația din D. Bacu:
„Zeller și-a tras un glonț în cap, tocmai
într-un cimitir ortodox. Destinul cîteodată e just.
Zeller s-a sinucis printre morții a căror credință
a vrut s-o distrugă în sufletul studenților”.
Sfîrșitul lui Zeller, confirmat din cel puțin trei
surse, i se pare neverosimil lui Boris Marian.
începutul
„laboratorului de lobotomie”, apud. Nicu Ioniță
(discursul lui Țurcanu era: „Bandiților, aruncați
tot putregaiul din voi”, adică Biserică, Școală,
Părinți, Tradiție) l-a făcut studentul la Drept
Eugen Țurcanu, în fortul Sucevei, unde a înființat,
la ordinul Generalului Nicolschi, ODCC, Organizația Deținuților
cu Convingeri Comuniste. Arestarea lui și condamnarea la 7 ani
închisoare corecțională au fost, ca și procesul,
tot de fațadă.
Pentru
„încălzire”, s-a început cu lecturi din
broșuri comuniste și cu cîntece tip Agitprop.
Schingiuiau un fost comisar, Pompilian și un mic comerciant
ajuns ofițer politic, pe nume Fischer. De la Suceava, nucleul
ODCC a trecut la Jilava, apoi la Pitești, la Gherla, la Ocnele
Mari, la Canal… Glumă de deținut, reprodusă de
D. Bacu: „Ai citit Poemul pedagogic” de Makarenko?”
Adică: te-au reeducat?
Numai
că, la Ocnele Mari, s-au opus demascării profesorul Mihai
Manoilescu, Petre Țuțea, Vojen, Gheorghe Pop. Au spus că
vor face greva foamei și se vor sinucide în masă dacă
nu se oprește „reeducarea”. începuseră cu
Atanasie Popovici, cu Gh. Caranica, muncitor, cu avocatul Mateiaș
din Făgăraș. Bătrînii au rezistat, după
Virgil Ierunca. „Demascările” au fost acolo stopate.
Locul
ororii a fost pentru elevul Mihai Buracu închisoarea Pitești,
„camera 4 spital”; pentru studentul la Medicină Nicu
Ioniță, „camera 1 subsol”. în ambele
locuri, „reeducarea” se desfășura după
același tipic: bătaia pornită din senin, cu răngi
și cu bîte. Te trezeai că prietenul se aruncă pe
tine cu ciomagul și te lovește pînă cînd
ciomagul se rupe.
Dar
oamenii lui Țurcanu ar fi deținut bîte, pari, curele,
bucăți de scînduri, fără știrea
administrației? Proporția era, în camera 4 spital,
după Bacu, de 10 bătăuși contra 20 bătuți.
Directorul închisorii, locotenent Dumitrescu, urmărea
scena prin vizetă; dacă torționarii lui Țurcanu
erau, cumva, biruiți de victime, năvăleau peste ei
gardienii și ofițerii politici în frunte cu stilatul
director, pianist în timpul liber și totul sfîrșea
într-o baltă de sînge și de urină. Cînd
au fost aduși cei 22 de elevi în camera 4 spital, i-au
găsit acolo – povestește Mihai Buracu – pe
studenții „reeducați” care păreau a duce o
viață creștină. Se rugau împreună și
sculptau, teandric, în os, cruciulițe, ca apoi să
sculpteze în oasele celorlalți.
Au
început confidențele despre familie, prietene, iubite…
Lucrurile omise în anchetele Securității au devenit
capete de acuzare în timpul demascării. Afară se știa
că închisoarea Pitești (fundație Carol II)
devenise Centru de reeducare studențească. Se spuneau
minciunile obișnuite: că existau săli de lectură,
cinema, că se mînca destul de bine… în fapt,
bătăi de 3-4-9 ore, zile-n șir, doi ani: în
piept, cu picioarele; la tălpi, cu ciomegele. Mîncare și
încă bună? Dacă (te) denunțai, mîncai.
Te
trezeai că tovarășul de suferință îți
tropăia pe stern pînă te sufocai; oasele trosneau și
se rupeau, porneau hemoragiile interne. Bătaie de la deșteptare
pînă-n somn? Nici în somn nu scăpai de ea: o
mișcare involuntară și erai pedepsit cu o lovitură
cumplită peste fluierul piciorului. Dacă plantonul nu te
trăsnea destul de tare, „reeducatul” reclama că
a fost lovit de formă, demasca pentru menajare. Mila era
burgheză: dădeai cuiva o aspirină, era trimis la
cazincă – beciul de la Pitești pentru
schingiuiri.
Irecuperabilii
erau puși să-și oficieze slujba de înmormîntare,
să-și cînte „Veșnica pomenire”. Dr.
Nicu Ioniță descrie „balansul morții”,
executat de torționarul său, Mărtinuș: cu un
picior pe abdomen și cu celălalt pe gît, apăsa
alternativ laringele și abdomenul, pînă cînd
limba victimei creștea și ieșea din gură.
Lui
D. Bacu, un coleg de celulă, dr. Papahagi, i-a reproșat că
ar fi descris prea pătimaș „tratamentul”.
După bătaie, „(…) doctorul a venit în
celulă plîngînd. Pînă în clipa
aceea credea că eu sînt prea pătimaș (s.
mea, Magda Ursache) atunci cînd vorbeam despre tratamentul la
care eram supuși”.
N-a
existat o tortură mai greu de imaginat decît experimentul
Pitești. Poate în Alegerea Sophiei (filmul lui Alan
G. Pakula, după un roman celebru de William Styron), unde o mamă
este pusă să aleagă între cei doi copii: care să
trăiască și care să moară; altă
opțiune: să fie amîndoi uciși. Nu puteai scăpa
necompromis decît dacă te sinucideai. La Pitești,
fratele a fost pus să-și lovească fratele, ca să
supraviețuiască. S-a distrus coeziunea umană, firească
într-o închisoare. Ce poți simți cînd
bătaia este administrată de un prieten? Te blochezi
emoțional. Rămîi fără reacție, te
dezintegrezi psihic, ți se fărîmă structura
mentală. Iar lichidarea morală a fost mai cumplită
decît cea fizică, decît bătăile bestiale.
De altfel, torționarii evitau să ucidă, ca să
chinuiască mai mult timp.
Pe
pereții camerei 4 spital mai erau, în 52, scrie Virgil
Ierunca, urme din sîngele lui Costache Oprișan, șeful
pe țară al Frățiilor de cruce, studentul lui
Heidegger, apreciat de Blaga și de D.D. Roșca. A murit de
oftică la Văcărești, în 57. Avea 37 de
kilograme.
„Dorit
de asemenea – atunci cînd moartea nu venea – era
leșinul, singura posibilitate de a evada pentru cîteva
clipe din acel infern născocit de cei care promit lumii
paradisul pe pămînt”, nota D. Bacu.
Da,
rememorați fenomenul Pitești, dar nu patetizați, așa
sîntem sfătuiți. Dar se poate vorbi detașat
despre strigătul acela cumplit, MĂ DEMASC!, scos din spaimă
de moarte, din durere atroce, din mizerie fiziologică, din
izolarea de prietenii puși să te toace din bătaie?
Să-ți joace pe piept? Spun, urla deținutul, unde am
ascuns arme și cărți (cartea era mai
periculoasă pentru comuniști decît pușca). Spun
care au fost persoanele de contact. Spun cine dintre deținuți
m-a ajutat. Spun dacă mi-a dat cineva din bucata lui de pîine.
Cuvîntul
de ordine era repudierea trecutului: de familie, de neam, de
societate și de modelele ei morale, ca să poți fi
preformat ca „om nou”. După familie („cuib de
viespi burgheze”), îți denigrai propria persoană
(autobiografia); ți se infiltrau în minte biografeme
false, degradate, Alt trecut, altă viață! Din cauza
traumelor fizice și psihice, fabulai, spuneai că ai făcut
ce nu făcuseși. Ajungeai la „tulburări mnestice”
(dr. Nicu Ioniță): te imaginai fiu de criminal, violator de
mamă și de soră.
Reperele
creștine erau prioritar disprețuite și batjocorite.
Mai cumplite decît arsurile cu țigara pînă la
necrozarea feselor, sfărîmarea dinților, zeama
fierbinte turnată pe gît, tortura camerei fără
aer, „sicriul vertical” de la Gherla, cu baza de 40 cm și
înalt de 1,80 m, gimnastica forțată pe marginea
tinetei, broasca, sub bătaie, călcatul în
picioare ca să mănînci din gamela în care îți
făcuseși nevoile, mai cumplite decît toate erau
parodiile de slujbă de duminică ori de altă sărbătoare
creștină, care pîngăreau ritualul ortodox,
rugăciunea. Unirea întru Hristos trebuia înlocuită
cu unirea proletară: „botezul” banditului cu capul
în hîrdău, „preotul” oficiind slujba
neagră cu un falus modelat din săpun la gît, pe care
erau obligați să-l sărute.
Unii
au transformat acel experiment barbar în Cruce și Iisus
Omul, nu Mîntuitorul a coborît în celulă, lux
in tenebris, ca-n cutremurătorul poem de Radu Gyr:
„As’noapte, Iisus mi-a intrat în celulă./ O,
ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat după El în
celulă/ și-l făcea mai înalt și mai trist.
(…)//. A stat lîngă mine pe rogojină:/ –
Pune-mi pe răni mîna ta,/ Pe glezne-avea umbre de răni
și rugină./ parcă purtase lanțuri, cîndva…”.
Demnitatea
ortodoxă n-a fost distrusă, deși preoții nu
puteau intra în închisori. La Aiud, cele trei biserici
deveniseră depozite după model sovietic: de cărbuni,
cea ortodoxă; de ovăz, cea catolică; de lemne, cea
protestantă. A atîrnat greu faptul că Mihai Buracu
era copil de preot: maltratați în primul rînd erau
fiii celor din cin. însă, cînd nu mai era nici o
nădejde, venea un semn. Un strigăt de afară:
Mihai!, întîmplător numele lui, îi dă
putere în pustia neagră a temniței. Mihai, atît,
rostit de o voce de fetiță, de femeie tînără.
Disprețuit
și batjocorit, ca și Biserica, era „naționalismul
curat” (Iorga), „naționalismul pozitiv”
(Motru), „naționalismul sănătos” (Eugen
Coșeriu), numit, atunci, fascist. Patria nu exista,
singura era patria comunismului. Acum, revoluția din aprilie a
basarabenilor a mai adăugat naționalismului un epitet,
european, cum afirmă Paul Goma în Jurnal.
Românitatea s-a dovedit a fi nu retardatară, nu deviantă,
ci, dimpotrivă, deschisă spre Europa. închid
paranteza.
Mihai
Buracu își abordează trauma creativ (cîți
o pot face?) în Tăblițele de săpun de la
ITȘET-IP (ediția a II-a, Limes, Cluj-Napoca, 2008),
supunîndu-se actului tragic al mărturisirii. „Papirusul
Pitești” era felia de săpun pe care „reeducații”
își scrijeleau demascările, care ajungeau la țurcani.
Aceste ciorne s-au strîns într-o „bibliotecă”
(Gheorghe Grigurcu) sinistră, a delațiunii, pentru că
omul devenea acolo, la Pitești, propriul denunțător,
propriul torționar, propriul ucigaș. Dacă Mihai Buracu
se supune chinului anamnezei, suportă al doilea martiraj după
cel al celulei, martirajul spovedaniei, o face pentru a demonstra că
omul căzut, coborît în iad își poate
recăpăta demnitatea prin mărturisire.
Martor
al aceluiași sacrilegiu, Nicu Ioniță abordează
științific Psihotrauma de detenție și urmările
ei, Fundația Academiei Civice, 2008. Cine a cunoscut
„confesorul”, patul de fie al torționarului-șef,
rămîne cu leziuni psihice greu sau deloc vindecabile.
Trauma „se menține în stare latentă multă
vreme, uneori toată viața”. Duce la conduită
anormală, la dezintegrare psihică, la disoluția
personalității. Sentimentul de coeziune umană și
socială poate fi anulat definitiv. După D. Bacu, studentul
piteștizat Enăchescu, brigadier la Canal, și-a chinuit
unchiul, deputatul țărănist Pițigoi, provocîndu-i
o suferință de nesuportat.
„Detenția
a fost foarte grea, dar viața după eliberare a fost mult
mai grea”, constată dr. Nicu Ioniță, la fel ca
Lena Constante, la fel ca Teohar Mihadaș…
Iată
de ce trebuie rezistat „memoricidului”, pseudo-memoriei,
interpretărilor ego-iste, de-formatoare. Pentru trezvirea
sufletului și minții, memoria vie e o biserică vie.
Magda URSACHE
Nota: Magda Ursache despre cartea lui Mihai Buracu.
Revista Asymetria a publicat textul integral al cartii lui Mihai Buracu. Ea poate fi citita la adresa Tablitele de sapun de la Pitesti.
|
Associated Topics
 |
|
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd?
Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|
