Who's Online
Exista in mod curent, 51 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Editoriale: Ion Varlam : Necesitatea definirii în drept a totalitarismului
Scris la Saturday, April 01 @ 14:23:12 CEST de catre asymetria |
Negocierea tratatului a cãrui semnare ar trebui sã-i confere Uniunii
Europene caracterul de entitate statalã și îndemnul tot mai frecvent al
instanțelor europene de a organiza Procesul comunismului, readuc
totalitarismul în centrul desbaterilor politice. Este vorba, pe de o
parte, de a stabili norme preventive, care sã-i îngãduie democrației sã
elimine pericolul totalitar înainte ca el sã amenințe drepturile și
viața oamenilor, libertatea popoarelor și pacea dintre state. Pe de
alta, de a face cunoscute crimele totalitarismului marxist și a-i trage
la rãspundere pe autorii acestora, așa cum s’a procedat și cu
totalitarismul hitlerist dupã prãbușirea național-socialismului.
Deriva spre noi forme de totalitarism, mai puțin violent și mai greu de
circumscris a unora din statele ex-comuniste - precum Rusia, Ucraina,
Moldova și România -, de multã vreme anunțatã de noi și astãzi
recunoscutã de majoritatea analiștilor, face ca desbaterea propusã mai
jos sã fie nu numai importantã dar și la ordinea zilei.
Necesitatea DEFINIRII ÎN DREPT a TOTALITARISMULUI
Negocierea tratatului a cãrui semnare ar trebui sã-i confere Uniunii
Europene caracterul de entitate statalã și îndemnul tot mai frecvent al
instanțelor europene de a organiza Procesul comunismului, readuc
totalitarismul în centrul desbaterilor politice. Este vorba, pe de o
parte, de a stabili norme preventive, care sã-i îngãduie democrației sã
elimine pericolul totalitar înainte ca el sã amenințe drepturile și
viața oamenilor, libertatea popoarelor și pacea dintre state. Pe de
alta, de a face cunoscute crimele totalitarismului marxist și a-i trage
la rãspundere pe autorii acestora, așa cum s’a procedat și cu
totalitarismul hitlerist dupã prãbușirea național-socialismului.
Deriva spre noi forme de totalitarism, mai puțin violent și mai greu de
circumscris a unora din statele ex-comuniste - precum Rusia, Ucraina,
Moldova și România -, de multã vreme anunțatã de noi și astãzi
recunoscutã de majoritatea analiștilor, face ca desbaterea propusã mai
jos sã fie nu numai importantã dar și la ordinea zilei.
Definirea totalitarismului nu este o problemã recentã. Ea nu s’a putut
face la sfârșitul celui de al II-lea Rãsboi Mondial, deși caracterul
internațional al Tribunalului de la Nüremberg îi conferea acestuia
autoritatea necesarã pentru a stabili norme de drept și gravitatea
faptelor judecate de el justifica enunțarea unor astfel de criterii de
identificare, pe care, în împrejurãrile de atunci, un numãr însemnat de
state le-ar fi adoptat.
Cele douã cauze ale eșecului din 1946 sunt, 1) prezența stângii și
chiar a comuniștilor în guvernele de coaliție din democrațiile
occidentale în acel moment, și 2) natura sau obârșia totalitarã a douã
din cele Patru Mari Puteri care constituiserã Tribunalul Internațional
de la Nüremberg. Stânga și comuniștii, din solidaritate cu Uniunea
sovieticã și de teamã ca investigarea faptelor sã nu dea în vileag
legãtura consubstanțialã a totalitarismului cu socialismul în genere,
au vegheat la ocultarea trãsãturilor definitorii și a obiectivelor
fundamentale ale socialismului hitlerist: colectivismul anticapitalist
(planificare centralizatã a cererii și ofertei, fixarea autoritarã a
prețurilor, etc.); instituționalizarea discriminãrii ca bazã a terorii
preventive și permanente (zisã „revoluționarã”), care deosebește
totalitarismul de celelate dictaturi; erijarea doctrinei partidului
unic în religie de stat, cu caracter obligatoriu și exclusiv. Stânga
și-a mobilizat toate mijloacele de propagandã și de publicitate pentru
a asigura reușita diversiunii, care avea sã-i îngãduie sã manipuleze
din nou opinia publicã, așa cum fãcuse cu 10 ani mai înainte, cu
cacealmaua „antifascismului” care a adus-o la putere și s-a terminat
prin coalizarea totalitaritarismelor împotriva dușmanului comun:
democrația. În acest scop, a pus toate fãrãdelegile hitlerismului,
comune dictaturilor socialiste (prigoana politicã, teroarea ideologicã,
generalizarea torturii, exterminarea în massã, etc.), pe seama
aspectului accesoriu al acestuia: naționalismul. Fãcând din antifascism
singura formã permisã de antitotalitarism, stânga a transformat
crimele unui socialism particular în mijloc universal de excludere a
adversarilor ei de pe scena politicã. Trebuie sã precizãm, aici, cã
socialiștii occidentali nu l-au îndreptat niciodatã împotriva
comuniștilor – singura forțã totalitarã prezentã pe scena politicã a
statelor democratice dupã 1945 –, folosindu-l exclusiv împotriva
forțelor politice care s’au distins printr’un antitotalitarism constant
și sistematic: conservatorii, liberalii și creștinii-democrați.
Legãtura intrinsecã dintre socialism și totalitarism este mereu
doveditã de realitãțile politice de dupã 1945. O primã realitate este
coalizarea recurentã a socialiștilor cu comuniștii (de toate nuanțele),
în numele unui „antifascism” care nu este decât un instrument de șantaj
politic, împotriva forțelor democratice, firește așezate la dreapta lor
pe scena politicã. Cea mai „elocventã” realitate, în aceastã privințã,
este însã, atitudinea adoptatã de Internaționala Socialistã de la
Amsterdam dupã 1989, fațã de partidele social-democrate și de partidele
comuniste din spațiul ex-sovietic. Preferințele ei nedisimulate
dovedesc cât se poate de clar cã, fațã de obiectivele ei strategice,
persecutarea social-democraților de cãtre comuniști constituie o
abatere mai puțin gravã decât solidarizarea acestora cu forțele
democratice împotriva totalitarismului marxist.
URSS nu putea admite o definire neideologicã a totalitarismului,
deoarece acest lucru s’ar fi întors împotriva ei, clasând inevitabil în
aceastã categorie propriul ei regim politic. Înfine, acest lucru nu-l
putea accepta nici Franța. Pentru cei care fac din Revoluția de la 1789
mitul fondator al ordinii republicane de pe malurile Senei și al
democrației moderne din Europa, o definire genericã și obiectivã a
totalitarismului este inadmisibilã deoarece ar avea ca efect
inconturnabil includerea iacobinismului în aceastã categorie politicã.
Într’adevãr, astãzi, niciun istoric și niciun politolog serios nu mai
poate nega caracterul totalitar, atât al gândirii lui Rousseau - pe
care se întemeiazã doctrina iacobinã -, cât și al sistemului de
dominație pe care iacobinii au l-au instaurat cu „Convenția Naționalã”,
inaugurând, avant la lettre, 1) regimul partidului unic pe plan intern,
și 2) satelizarea („republicile surori”) pe cel extern. Ca sã nu mai
vorbim de erijarea unor practici ce cad sub incidența codului penal în
metode de dobândire și de exercitare a puterii.
Carențele din anii de dupã rãsboi a instanțelor internaționale au fost
în bunã parte „compensate” de experiența dobânditã ulterior de
politologii și juriștii din Lumea Liberã, relativ la circumscrierea și
combaterea pericolului pe care totalitarismul îl reprezintã pentru
libertatea și pacea popoarelor. În Europa Occidentalã, științele
politice au investigat și stabilit specificitãțile totalitarismului iar
dreptul public a preluat, mãcar în parte, aceste rezultate. Nu se poate
nega nici valoarea de model a denazificãrii Germaniei și a legilor cu
privire la lichidarea colaboraționismului din statele satelite ale
celui de al III-lea Reich. Definindu-i trãsãturile prin legi menite a
identifica manifestãrile totalitarismului și a-l contracara cu
eficacitate, prin mijloace legale, aceste dispozitive, deși
insuficiente, denotã de voința politicã de a preveni repetarea unei
experienței politice nefaste. Dacã statele ex-comuniste vor sã fie
primite în U.E. ca parteneri egali și onorabili, adoptarea și aplicarea
unor astfel de concepte și norme sunt pentru noii membri obligații de
neocolit, a cãror îndeplinire constituie dovada minimã a sincerei lor
angajãri pe calea democrației.
În privința definirii și a combaterii totalitarismului, vechii și noii
membri ai U.E. dispun de cunoștiințe complemetare. În Europa
Occidentalã, care n-a cunoscut decât unul din cele douã totalitarisme
ale secolului trecut – și pe acela mai ales sub forma unei ocupații
militare, în timp de rãsboi - cercetãtorii au avut deplina libertate de
a studia fenomenul și au produs o importantã „bazã teoreticã”, pe care
o pot acum exploata cu folos colegii lor frustrați din țãrile
ex-comuniste. Experimentarea efectivã a celor douã totalitarisme
„complemetare” de cãtre statele din Europa de Est a adus politologilor,
sociologilor și juriștilor din aceste țãri învãțãminte de naturã sã
circumscrie mult mai precis și mai clar, deopotrivã trãsãturile comune
ale totalitarismelor marxist și hitlerist, și aspectele specifice
fiecãruia, care le deosebesc obiectiv.
În România, singurul act normativ referitor la lichidarea
totalitarismului marxist care a putut sã fie adoptat în cursul celor 14
ani care au trecut de la rãsturnarea politicã din decembrie 1989 este
Legea Nr. 187/07.12.1999 „ Pentru deconspirarea Securitãții ca
poliție politicã „. Lipsa de voințã politicã a cercurilor Puterii
și incompetența celor care au conceput și redactat proiectul de lege au
fãcut ca el sã nu fie pus în practicã decât pentru lichidarea
contencioaselor intestine ale establishment-ului comunist, ai cãrui
membri se folosesc de ea pentru rãfuieli personale. Legea, mult mai
puțin rea decât pretinde autorul ei inițial, cuprinde unele dispoziții
foarte clare, printre care aceea care, în drept, are acelaș efect ca
punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, îngãduindu-le celor care au
voința politicã și priceperea necesarã sã excludã din viața publicã
persoanele care au fãcut poliție politicã, o categorie pe care legea
are meritul de o contura cu mare claritate.
În România, problemele legate de lichidarea rãmãșițelor
totalitarismului marxist nu se pun în termeni adecvați cu realitatea și
cu rigoarea impusã de circumscrierea și combaterea acestui pericol.
Se eludeazã realitatea politicã, recte faptul cã lichidarea rãmãșițelor
totalitarismului marxist este condiția prealabilã a restaurãrii
democrației de care depinde revenirea României în concertul statelor
civilizate, de care au îndepãrtat-o cincizeci de ani de barbarie.
Neținându-se cont de aspirațiile legitime ale poporului român, care,
dupã o jumãtate de veac de cazne și batjocurã, este însetat de dreptate
și de adevãr, se bagatelizeazã sau se minimalizeazã faptele
totalitarismului, se tergiverseazã adoptarea de mãsuri apropriate
pentru a elimina rãmãșițele lui și se amânã aplicarea rarelor decizii
luate. Se recurge la diverse manevre dilatorii pentru a nu satisface
exigențele instanțelor internaționale și ale partenerilor europeni și
atlantici în aceastã materie, ascunzându-se totodatã românilor
constanța insistențelor acestora.
Lipsa de rigoare a desbaterii ține atât de ignoranța ce caracterizeazã
o intelectualitate pe care „materialismul științific” a redus-o la
starea de semi-doctism, cât și ignorarea deliberatã sau fortuitã a
experienței dobândite dupã cel de al doilea Rãsboi Mondial de
politologii și juriștii din Lumea Liberã.
În vederea abordãrii tuturor problemelor legate de lichidarea
rãmãșițelor totalitarismului marxist cu seriozitatea și sinceritatea pe
care le impune voința efectivã de a închide complect și de a evacua
definitiv din viața statului și a societãții românești paranteza
totalitarã, sunt absolut necesare :
Adãogirea la Legea Nr 187/07.12.1999, zisã „Lega Ticu Dumitrescu”, a
urmãtorului Preambul, în care totalitarismul și Securitatea sunt
definite conform criteriilor stabilite de științele politice și
normelor de drept :
Totalitarismul este expresia politicã a crimei organizate ;
Partidele totalitare sunt asociații de rãufãcãtori deoarece mijloacele
la care recurg spre a-și urmãri interesele cad sub incidența codului
penal ;
Regimurile totalitare constau în ridicarea banditismului la rangul de
sistem politic, în sensul precis al acaparãrii puterii de stat de cãtre
o bandã constituitã în partid unic care folosește crima, jaful și
frauda ca metode de a guverna ;
Statele totalitare nu sunt entitãți de drept public, ci aparate politice de drept patrimonial privat întrucât:
Se întemeiazã pe subjugarea majoritãții de cãtre o minoritate particularã;
Subordoneazã interesul general intereselor particulare ale minoritãții care a anexat aparatul de stat;
Constau în confuzia atributivã și patrimonialã dintre domeniul public și cel al partidului unic ;
Desființeazã comunitatea naționalã prin institu-ționalizarea
discriminãrii și definind-o prin exclu-dere, în raport cu o minoritate
hegemonicã (« po-porul-clasã » al marxiștilor sau
« poporul-rasã » al național-socialiștilor).
Poliția secretã a statelor totalitare nu este organ al puterii publice
ci aparatul terorist privat al partidului unic. Caracterul ei politic
constã în vocația de a supune acestei minoritãți, prin mijloace ilegale
și violente, întreaga populație :
Misiunea poliției politice nu este de a servi națiunea și statul, ci,
dimpotrivã, de a le supune arbitrarului absolut al unei
minoritãți ;
Poliția politicã nu are menirea sã asigure securitatea populației și
ordinea publicã a țãrii, ci de a folosi teroarea permanentã ca mijloc
de conservare a pozițiilor dominante ale unei minoritãți și de a
distruge categoriile umane pe care aceasta le considerã
indezirabile ;
Caracterul intrinsec criminal al poliției politice constã în funcția
sa, de organ specializat în folosirea torturii, a asasinatului, a
exterminãrii în massã, etc., în scopul instaurãrii, menținerii și
consolidãrii sistemului totalitar.
Având în vedere cã actuala orânduire social-politicã din România
decurge în mod oficial din rãsturnarea totalitarismului marxist, în
decembrie 1989, și ținând cont de faptul cã Legea Nr 187/07.12.1999
este singurul act normativ care consfințește despãrțirea națiunii
române de trecutul comunist, este absolut indispensabil ca aceasta sã
fie adoptatã cu rang de lege organicã. Acest caracter trebuie sã-l
conserve pânã la introducerea în Legea Fundamentalã a Țãrii, a unui
Preambul în care sunt enunțate principiile pe care se întemeiazã
Constituția României, printre care figureazã în loc de frunte
fundamentarea închiderii complecte și a eliminãrii definitive a
parantezei totalitare din viața statului român. Un astfel de text -
întotdeauna necesar pentru a justifica adoptarea unei noi constituții –
condiționeazã sine qua non legitimitatea statului, obligatoriu
determinatã de raportarea lui la orânduirea politicã anterioarã, prin
afirmarea neechivocã, fie a vocației de continuator al acesteia, fie a
rupturii cu ea.
Rãsturnarea politicã din decembrie 1989, materializatã juridic de
Constituția din 1991, nu are în aceastã privințã un caracter explicit,
noul regim nedeclarând care este sistemul în a cãrui continuitate se
situeazã, nici de unde are intenția sã reia firul existenței statale a
României. Cele douã modele pe care Constituția este ținutã sã le
ia drept referințe pentru a și defini poziția sunt : cel
democratic, a cãrui existențã a fost întreruptã la 30 decembrie 1947,
și cel totalitar, întrerupt la 22 decembrie 1989. Tertium non datur.
Pe planul juridic, fãrã o astfel de determinare, sistemul politic al
României va fi reputat ca succesorul cu continuitate al ordinii oficial
abolite în decembrie 1989, pe care Constituția din 1991 o înlocuiește
de facto dar nu și de jure.
Ion Varlam
București - Sighet 5 iulie 2004.
Nota: Comunicare prezentata la Sighet
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|